Monoloagele nebuniei - (III) Nebuna lucida

Melcii pestilentiali au fost alungati de un animal gigantic si difuz, al carui corp are forma unei ploi inodore si incolore care cade fara incetare peste oras. Oamenii si au dat repede seama ca ploaia nu era o ploaie adevarata, pentru ca ploua fara picaturi si nici baltoace nu se formau pe strada.

Tot orasul e imbibat acum de ploaia-animal. Ploaia-animal traieste chiar in materia orasului, in caramizi, in sticla, in asfalt, in lemnul arborilor, in apa potabila si in aerul pe care il respiram.

Ploaia animal se hraneste cu continutul lucrurilor. Ea goleste, extrem de incet si imperceptibil, tot ceea ce are o inima, un suflet, un sens. Lucrurile nu mai sunt decat niste carcase. Sa zicem ca ti-e pofta de un mar: il cumperi, si marul nu are nimic in interior. Painea nu mai are miez, gainile fac oua transparente. Arborii nu sunt decat niste trunchiuri umflate. Cand ridici o piatra, iti dai seama ca este suspect de usoara. Pestii, a caror piele nu mai imbraca decat o bula alungita de aer, plutesc pe suprafata fluviului. De fiecare data cand un caine se forteaza sa te latre, nu auzi decat un sasait si, uneori, il vezi cum se prabuseste ca un fragil castel din carti de joc. Bronzul staturilor a devenit mai subtire decat o foaie de hartie, iar soclurile se pulverizeaza sub greutatea unei vrabii.

Ploaia-animal patrunde din ce in ce mai adanc. Nimeni n-a putut gasi adapost impotriva ploii-animal. Oamenii au incercat absolut totul : umbrela metalica, pelerina zincata, refugiul subteran blindat, revolta si tacerea. In vremea din urma, ploaia-animal a inceput sa devoreze si timpul. Nimeni nu-si mai da seama daca e noapte sau zi, daca e stare de trezie sau de somn, daca e singur sau inecat in multime, daca isi atinge propria sa piele sau pielea altuia, de care este lipit in uriasul conglomerat de fiinte golite.

Pentru ca ploaia-animal traieste, deasemenea, in carnea oamenilor, in sangele, in gesturile si in visele lor. In plus, ea are darul ubicuitatii. Ea pulseaza in interiorul fiecarui gand, al fiecarui cuvant pronuntat. Nimic nu i se poate ascunde, ea stie tot, in fiecare moment al zilei si al noptii. Ea supravegheaza toate creierele in acelasi timp, pentru ca ea respira in acelasi timp in toate creierele. Ea vorbeste cu noi in acelasi timp cu noi, ca si cum ar fi a doua noastra voce. Frazele ei sunt, deocamdata, destul de primitive, cum ar fi : "Oh, domnule, nu trebuie sa va ganditi la asta". Sau : "Ah, destul, ati mers deja prea departe". Sau, pur si simplu : "Lasati-o balta, nici asa n-o sa iasa nimic".

Unde-i vremea melcilor pestilentiali, se intreaba lumea. Ei, cel putin, erau atat de tacuti...

Matei Visniec - Omul-pubela/Femeia ca un camp de lupta

Monoloagele nebuniei - (II) Nebuna febrila

Fluturii carnivori au fost alungati din oras de melcii pestilentiali. Intai s-a simtit o duhoare in aer, si apoi, melcii pestilentiali au iesit de pretutindeni : din maruntaiele pamnatului, din temelii, din pivnite, din canale. Melcii pestilentiali urca pe ziduri si pe ferestre, lasand in urma dare subtiri, vascoase. Ei nu mananca niciodata nimic, dar mirosul pe care il degaja este insuportabil. Pe strada, oamenii se deplaseaza in fuga, pentru ca altfel risca sa lesine de greata.

Problema cu melcii este ca patrund si in case. Cand m-am trezit azi-dimineata si m-am dat jos din pat, papucii mei erau plini de melci. Chiuveta, la baie, inundata de melci. Cum sa te mai uiti intr-o oglinda cand sute de melci s-au lipit deja de ea ciorchine, ca o cangrena? La bucatarie, dau sa tai o felie de paine, si din interiorul painii, pe cutit, mi se prelinge un melc. Imposibil sa-mi incalzesc un pic de lapte sau sa-mi fac o cafea, in fiecare ibric se ascunde deja un melc negru, cu coarne verzui, extrem de mobile. Cand vreau sa ma asez, de pe fiecare scaun ma priveste, cu aer vinovat, un melc. Incredibil cat de repede reusesc ei sa urce pe mobile, pe draperii si cum le place sa se invarta in cerc pe tavan.Cum deschid o carte, un melcusor aplatizat imi cade la picioare. Gramofonul nu mai functioneaza: melcii si-au facut inauntru un cuib. Sertarele, chiar inchise cu cheia, colcaie si ele de limacsi, pe ale caror coarne cresc niste mici perisori.

Era mult mai bine cu fluturii, toata lumea o recunoaste acum. Nu mai poti sa dai mana cu cineva, pentru ca intotdeauna un melc se strecoara, fulgerator, intre cele doua palme. Cand vrei sa cumperi un ziar, e aproape sigur ca, ducand mana la buzunar dupa bani, inauntru dai de un melc. Melcii striviti sub picioare si sub rotile masinilor au format un strat de noroi moale, amestecat cu sange si cu mici fibre de carne.

Intrucat trebuie sa alerge tot timpul, oamenii isi vorbesc extrem de putin. Celor care se opresc sa schimbe totusi, cateva cuvinte, risca sa li se faca greata imediat. "Fluturii erau atat de curati", spune, scuipand, un trecator. "Si erau cu adevarat frumosi", raspunde altul inainte de a vomita.

Ca sa poti trai cu melcii, trebuie sa inveti in primul rand sa taci. Fiecare cuvant pronuntat iti lasa in locul sau, in gura, un melc.

Matei Visniec - Omul-pubela/Femeia ca un camp de lupta

Monoloagele nebuniei - (I) Nebuna linistita

photo : Quicksilverq

Orasul nostru a fost invadat de fluturi. Sunt niste fluturi mari, frumosi, carnivori. Niciodata, nimeni n-a mai vazut atatia fluturi in oras. Au acoperit tot : strazile, casele, masinile, arborii. Oamenii care se aflau pe strada in momentul invaziei au fost devorati. Numai de la fereastra mea se pot vedea trei schelte de om si un schelet de caine, perfect curatate. Fluturii iti ataca intai genele, sprancenele, pleoapele, buzele, coardele vocale si papilele gustative. Este partea de care se ocupa fluturii cei mai violenti colorati. Restul cade in seama celoralti.

Pentru moment, tot orasul este paralizat. Oamenii s-au baricadat in case si privesc strada acoperita de fluturi prin ferestrele acoperite de fluturi. Micile bestii par sa se fi instalat definitiv la noi. Si continua sa mai vina. Stratul de fluturi devine din ce in ce mai dens, parca ar fi zapada colorata.

Soldatii nostri n-au putut face nimic impotriva fluturilor. A trebuit sa ne obisnuim cu ei. Pana la urma, ne-am dat seama ca fluturii nu devoreaza decat vietuitoarele care fac gesturi bruste. Daca ne miscam foarte incet, fluturii nu reactioneaza. Putem chiar sa-i strivim sub picioare, ei raman linistiti si mor in tacere. De altfel nici nu e posibil sa inaintezi pe strada decat strivindu-i sub picioare. Cum aripile lor sunt extrem de fine, aproape transparente, fluturii striviti se descompun incet in propria lor materie redusa la starea de pudra.

Viata orasului continua intr-un ritm extrem de lent. Pentru a traversa strada, domnul Colonel are nevoie de aproape o jumatate de ora. Ca sa ajunga la cafeneaua cea mai apropiata, care se afla la coltul strazii, domnul General isi ia un avans de aproape doua ore.

Date fiind toate acestea, oamenii gandesc si ei cu incetinitorul. De vorbit, isi vorbesc in ritmul unui cuvant pe zi. Chiar si cand fac dragoste, totul merge la fel de incet.

Matei Visniec - "Omul-pubela/ Femeia ca un camp de lupta"

Odihneste-ma

Urata vreme pe care sa te simti urat...
Mi-am facut un film dureros din oficiu si mi-e atat de greu..dar atat de greu sa scriu cuvintele astea..Azi-noapte am trait toata poezia din concertul acela, astazi moare Paunescu, ascult "Toamna simfonic", citesc poeziile lui Visniec si nu stiu incotro s-o apuc. Nu doare, dar nici bine nu mi-e. Sunt intr-o stare de rara exaltare artistica.. imi miros hainele a scena neagra si n-au de unde...Astazi, mai mult ca niciodata simt teatrul si poezia..Astazi, mai mult ca nicicand m-as lasa strivit de rafturi cu carti, as fi fericit sa ma sufoc cu praf de scena sau le-as cere lui Malaele si Chirila sa-mi recite si sa ma impuste-n tampla. Malaele sa-mi citeasca...Chirila sa ma odihneasca. Alexandrina sa aduca prima floare si eu sa tac...sa tac...sa tac.

In doua-trei zile va scriu ceva.