Thursday, November 17, 2011

Omul din tine

Sau dacă eşti plăpând, singurul tău gând, care te macină la nesfarşit, e cum să nu mai fii plăpând aşa cum eşti. Când te găseşti cum te găseşti de fiecare dată în acelaşi chip, plăpând sau altcumva la fel, tot vrei să fugi de plăpânzenie într-o dârzenie străină, tu care habar n-ai cum să fii dârz când te cunoşti atât de bine, şi mai ales atât de bine îţi cunoşti neputinţa de a fi cum ţi-ai dori, anume dârz.

Căci, sigur, tu esti conform cu felul tău de-a fi, aşa cum ninsoarea este ea însăşi fiindcă ştie când şi cum să ningă, pământul se învârte pentru că s-a trezit cândva că trebuie să se învârtă şi tot asta face încă de atunci, rugăciunile oamenilor şi-ale tuturor sfinţilor se ridică la cer, odată rostite, căci altfel n-ar fi rugăciuni; ca toate astea cu rostul lor, tu te-ai născut plăpând cu rostul tău, şi mergi aşa încă de când mergi şi-ai să tot mergi la nesfârşit la fel.

Sunt scurtele momente în care ţi se pare ca nu mai eşti tu şi asa cum ţi-ai dorit mereu, crezi că s-a schimbat ceva în mersul tău, că mergi mai drept, ori mai dârz pe alocuri şi-asa te iei cu altele pe drum până-ntr-o zi când, fără să-ţi dai seama, te-mpiedici de ceva ce nu există şi cazi în genunchi, pentru că tu, de fapt, eşti plăpând. Îţi juleşti rotulele şi podul palmei, devii din nou conştient de propria-ţi întrupare, te ridici ştergându-te de praf ori, uneori, de noroi, şi te adânceşti subit într-o tristeţe fără margini când realizezi că praful de care te-ai şters, ori, uneori, noroiul, erau dârzenia ta aiurea asumată.

O vreme după aceea, unul şi altul îţi strigă-n faţă cat eşti de breaz, în general, şi cât de norocos că te-ai născut printre aleşi, căci sigur toţi au văzut cum, într-o lume grea de genunchii celor căzuţi, tu mergi frumos şi drept înainte şi nu cazi în genunchi uşor, şi tu când îi auzi vorbind aşa te bucuri de cum se vede mersul tău şi de cum nu-şi dă nimeni seama că tu nu cazi pentru că te ştii plăpând şi mergi cu grijă pe picioarele tale plăpânde care nu mai vor să cadă căci te doare.

Atunci te pierzi din nou din vedere, uiţi că grija ta pentru mersul lent dar sigur te-a făcut să nu mai pari plăpând şi să cazi, şi uitând toate astea, te găseşti intr-o zi cu o durere insuportabilă la una din rotule şi cu genunchii plini de praf, sau uneori, chiar de noroi, pentru că tu, uitând de mersul tău grijuliu, ai început să mergi cum se nimerea şi atunci te-ai împiedicat din nou de acel ceva inexistent care împiedică oamenii plăpânzi şi neatenţi la condiţia precară a mersului lor. Cum uitarea e fireasca între voi, oamenii, ciclul se va repeta la nesfârşit, şi nici sute de rotule sparte ori murdare de noroi nu te vor face atent pentru totdeauna.

Înţelegi atunci, că toate astea-s în natura ta, că nu prea poţi schimba nimic, aşa cum ninsoarea nu va înceta să ningă, pământul să se-nvârtă, ori rugăciunile să urce. Eşti doar o altă pereche de picioare moi care traieşte cu speranţa...

Sunday, November 6, 2011

Intrebari

Cum sa revii acasa din calatorie si sa-ti dai seama ca in lipsa ta, in patul tau s-a instalat confortabil statuia lui Napoleon Bonaparte, ca din frigider iti zambeste acum capul lui Cromwell, ca praful de pe mobile aduce cu cenusa Ioanei D'arc sau ca in oglinda, in locul reflexiei binecunoscute apar ceasurile moi ale lui Dali? E ca si cum ceva e total nelalocul lui si, intr-un fel, timpul chiar ne joaca feste uneori.

Friday, October 14, 2011

Extrasenzorial

Putin din ce-mi ocupa mintea, inima si timpul de cand nu v-am mai scris. Sunt tot aici, pentru ca "arta ne e soarta":

Monday, July 18, 2011

În jumătatea ei de pat

In jumatatea ei de pat, are, desigur, perna ei, cu faţa ei de pernă şi tot restul de aşternut corespunzător jumătăţii ei de pat. Are şi porţiunea aceea de podea de lângă jumătatea ei de pat, pe care, în lipsă de noptieră, înşiră de cu seară bulete de-acelea de vată pentru demachiat înegrite de rimel subtil şi oboseală.
Într-un fel, toată casa e acum a ei; cu pantaloni scurţi şi farduri, volane, nemulţumiri, încruntări comice şi dorinţe. "Ai răbdare, fată!"...dar câţi lupi vezi răbdători şi câte lune pătrate nu înţeapă cu colţurile?
Există camera aceea mică de tot pe care ea o face casa de om şi nu incintă de hotel la marginea Vienei. Există un pat în care ne tăvălim inconştient prin celulele noastre risipite în aşternut, ne derulăm în ADN-ul celuilalt ca într-un înveliş de scoică şi cred că de asta e atât de cald, aici, înăuntru. Şi ea...cu jumătatea ei de pat şi sânii negri, cu buza de sus mai plină când adoarme şi ochii mai ascuţiţi când se trezeşte, ea...cu totul...când umple casa de mofturi şi râsete sufocate.

Am visat azi-noapte că ţi-am cumpărat un conac boieresc bun de restaurat şi făcut plozi în el...ca în toate visele de vară, tu râzi şi eu mă minunez că te-ai născut.
În toate clipele, mai mult, retrăiesc "Circul" şi "Fluviul" cu teamă de ele deşi mi-s dragi că-s de la tine; dar nu mai vreau decât s-adormi înaintea mea, să-ţi subţiezi ochii şi să-ţi încreţeşti pletele mongole, să nu mai am patul întreg şi să nu-ţi mai curgă-n vene sângele nomad care te duce fără rost tot înainte şi-napoi altundeva decât în artă.
Ia sânge de la mine şi domoleşte-ţi caii, tu fii acasă "acasă". Vedem aceeaşi lună şi ni s-a prezis că-ntr-un final vom stăpâni tot ce a fost şi e nestăpânit. Tu auzi prin somn lucrurile astea şi visezi că nu visezi, în jumătatea ta de pat, de casă şi de viaţa mea.
Curând, îmi voi tatua ochii tăi.

Monday, June 13, 2011

Femeia-copac

Stau in sezut si privesc intr-un punct fix. A ajunge la el a devinit menirea mea.
Sunt femeia-copac si am la dispozitie douazeci si patru de ore sa-mi primenesc specia. Tin in pumnul drept cateva seminte si-un manual de instructiuni in buzunar. In poala mi s-a urcat o gramajoara buna de gandaci ivorii. Unul dintre ei poarta coroana si-mi sopteste continuu : "da-mi mie cartea, ridica-te si ia-o la drum! E tarziu!"
Sunt femeia-copac, tin in maini o carte, cateva seminte si in poala gandacii ivorii. Am exact douazeci si patru de ore la dispozitie sa-mi indeplinesc misiunea.
Ma ridic, cu privirea tinta-n punctul zero, calculez distante, timp, religii. Pasesc din ce in ce mai apasat, segmentul se scurteaza-ncet dar sigur. Gandacul mi s-a urcat pe umar si-mi citeste instructiuni din manual. Un fel de recital in contratimp. Simt cum se scurge timpul, vad cu se pierd distantele, semintele se incalzesc si-ncep sa germineze. Timpul, iata-l, alearga inaintea pasilor mei si trebuie sa ma grabesc. Il calc pe pantofi si nu-mi cer scuze, e o cursa murdara, o piedica, doua,-l depasesc. Urechile ciulite la gandacul ivoriu, mana stransa pe comoara vegetala, alerg in fata timpului, inca un salt si inca zece ore. Gandacii se zdruncina dar nu se pierd cu firea, citesc acum pe mai multe voci, semintele incep sa incolteasca, e neliniste si graba, ma lupt cu mitozele lor, incep sa le creasca sani si capete. Gandacii ridica tonul, grabesc ritmul, mananca litere, cuvinte-ntregi, ma gadila cu elitrele dar nu e timp de indoieli. Trei ore si si ajung acolo.
Respiratia mi-e de-acum liniara, pulsul ropot de aplauze si sprintul delicatesa. Privesc in pumn, ma ingrozesc, semintele incep sa explodeze una cate una-n muguri noi. In cateva minute sunt acolo! In cateva minute, acolo!! Ultimul efort suprafemeiesc-copac, ultimele minute ale ultimelor ore dinaintea prohibitiei si mortii unui vis.
Sunt suflet din sufletul lumii, parte din timp si spatiu, misionar fanatic si iata, am ajuns sa pot muri in liniste, precum somonii in amonte primavara. Am ajuns la timp...la timp sa plantez femei-copac la Ecuator, cat inca mai e soare.
Gandacii spun in carte scrie ca din seminte aruncate la Ecuator vor rasari paduri de ochi albastri si lila, gradini de plete negre-n jurul lumii ca un brau, din Brazilia-n Nepal nestavilite rauri de secretii femeiesti, nectaruri, seve, otravuri,leacuri si dorinti, pentru o mai grabnica izbavire a noastra, a tuturor.
Adevarata gradina a Raiului din care nu veti mai pleca. Cu femeile-copac, e treaba voastra cum traiti. Voi respirati-le aerul, mancati-le fructele, faceti-va leagane, legati-va hamace-ntre picioarele lor sau chiar taiati-le mainile si parul pentru foc, imi e totuna.
Intre ambitie si delasare inca sunt eu, gandacii roiali si semintele-asteptande. Chiar din momentul asta, am douazeci si patru de ore sa ajung la Ecuator!

Friday, June 10, 2011

Foamea

Moartea, ca motiv literar, sta cocotata-n patul meu : „Anul mortii lui Ricardo Reis” de Saramango si „Cronica unei morti anuntate” a lui Marquez s-au insotit prin coincidenta pe perna mea de rand. Observatia naste zambet.

Apoi: cand voi gasi un raft pe care sa le asez definitiv, voi separa cele doua carti prin „Foamea” lui Hamsun.
Vom citi: Moartea. Foamea. Moartea.

Dar, evident, la capatul curcubeului treburile-s clare, si-n oala cu galbeni e numai bine si nu rau. Foamea trebuie sa mai astepte.

Tuesday, June 7, 2011

Toata arta este trista

Acum cateva nopti a plouat cum ploua vara, dezlantuit si viu, sacadat, plin, ud peste poate. Ploua cum ploua vara si nu dovedeam „Cronica unei morti anuntate” la ceasurile cinci din dimineata. Observ retrospectiv ca-mi asociez lecturile cu starea vremii; e astfel clar ca sud-americanii aduc apa din Macondo si nu-i pot desprinde de ropotul propriilor lor diluvii musonice.
Intre momentul mortii lui Santiago Nassar si cel al inchiderii cartii o ora mai tarziu am inteles ca toata arta este trista.


Mariza-Meu Fado de Kamaleao

Wednesday, June 1, 2011

Fluviul

Mi-e draga Dunarea. Mi-e draga Dunarea de parc-as fi crescut din ea, cu soarele si baltile-i calde la cap si la picioare. Mi-e Dunarea altoi pe suflet si nu stiu de ce.
Intr-un fel, nimic nu justifica afinitatea, dorul asta de mal a crescut nevazut in mine, benign si ascuns, ce-i drept, dar sigur si proportional cu anii in care ceva sau cineva ma proiecta inconstient pe drumurile arse ale Dobrogei, prin smarcurile Deltei sau de-a dreptu-n valuri.
Iubirea de la 15 ani era din Calafat. Imi mirosea a Dunare din toate pozitiile si era neagra de atata soare, curata si sarata ca la 15 ani, cu sotroanele jucate-n port, innotatoare prinsa-n plase de pescari alcoolici; tot o olteanca si un dor, foc de mica, foc si azi probabil, sigur foc o viata. Dunarea arde oameni, nu ii stinge.
Atunci am cunoscut apele.
Si apele s-au revarsat in mine in torente, inundandu-mi ogoarele muntene cu alge si schelete vii de lostrita. Ma voiam casatorit cu o sirena, atata tot; dar apele-mi harazira stele de mare, toate cazatoare, care mai de care imbracata-n scoici, pudrata cu nisip si invelita noptile in puf de cormoran; regina noptii mele dunarene inca nu sosise.
Apoi fu nordul alergand spre mare in galop. Fiica Prutului m-a dus pe catamaran la grecii din Sulina sa-mi cante "Kanenas" si m-a trecut inot Golovita pana la Gura Portitei; stia, cumva, si ea, de mal si graniceri, si de baraje mari care, intr-un sfarsit, oprisera apele noastre in drumul lor spre vesnicie.Si Delta am adunat si atunci.
Mi-e draga apa Dunarii caci a nascut-o pe ea. Dintr-o insula intr-alta, din neam amestecat strain aici, mi-au nascut-o apele. Si mirosea la randul ei a prima dragoste, si ultima, de data asta. Racul din mine facuse insolatie innebunit de perlele ei feciorelnice brun-inchise de fotosinteza subacvatica ce-o plamadea la nesfarsit desavarsita.
Ti-ai mirosit vreodata pielea de la plica bratului drept, vara-n amiaza mare, dupa o jumatate de ora de stat in soare? Spune Spuskind, in Parfumul : acolo e esenta odora a fiecaruia. Am adulmecat-o pe ea pana i-am sublimat mirosul intr-o gramajoara de pulbere fina, criselefantina, pe care o port la gat. Am scris pe sticla ce deveni mormant gramezii mele de fildes si aur decantat :" aici veti gasi ultimul strop de Dunare atunci cand Dunarea va seca"
Ma vor gasi si-si vor spune : "un fluviu cat o viata de om, un fluviu intr-un gram de dragoste pura, asta da iluminare!"
Acum mi-e Dunarea amara, caci mama fierbe raci in lacrimi, orasu'-ti vechi nu ne mai stie si tace ca pestele-n bors sub straturi repetate de vopsea albastra portuara (mortuara), acoperind rugina si veghind sa creasca din albastru-i cerul si uitarea.
Si cum, intr-o parere, nu-i dor sa nu te lase si apa sa nu zboare cand e cald, simt sudul ca-mi va sorti sirena; tot neagra si sarata, aprinsa, adanca, vesnica...

Monday, May 2, 2011

Circul

M-am alaturat circului pe vremea cand credeam ca este singura optiune alta decat moartea pura, moartea. Tu calatoreai, cum ai facut mereu de atunci si cum vei face-o intotdeauna, alaturi de saltimbanci, arlechini, scaramusi, cu tot soiul de animale maiastre-n jur, capitaneasa, vezi bine, a circului tau inapt de altceva decat tumbe copilaresti si trucuri cu porumbei. M-am alaturat tie pentru ca te-am simtit aproape nebuna, umbland asa, cu circul prin lume, in nepasare ca oamenii zilelor noastre nu mai stiu de existenta lui macar, daramite ca mai vine si-n orasul lor. Curata-curata, absolut fabuloasa, invaluita-n matasuri portocalii, calare pe zeul-elefant stapan al misterelor si al amorului adanc spiritual, asa cum urma sa il cunoastem amandoi; am venit la tine in tacere, am pasit pe langa elefantul tau si te-am dorit grav, apocaliptic, visceral. Karma ta a devenit genetica mea pura, iar V-ul din fruntea-ti luminata am stiut intotdeauna ca nu e diabolic ci e V-ul primordial desemnand simbolic femeia ca izvor al vietii. M-ai primit.
Pornisem cu circul prin lume.
Dupa un timp, ai simtit ca-n elefantul tau e loc de doi, si coborandu-i de pe spate,i-ai soptit, tinandu-ma de mana : "el va fi barbatul meu si circul nu trebuie sa stie. Inghite-ne! Ne vom iubi in soapta inauntrul tau".
Te-au cautat cu zilele, cu lunile, cu anii mai apoi. Tu, bolnava dupa noi, iubind felul bolnav in care te iubeam, ai renuntat la tot ca sa ramai in elefant. Eram virtute, lacrima si cant. Si elefantul ne iubea si ne iubeam in el si se dadeau de ceasul mortii girafele si clovnii cautandu-te prin lume si prin jurul ei. De negasit, caci tu gasisesi fericirea.
Dar fericirea din stomacul elefantului ne dadea ameteli. Soapta existentei noastre claustrate degaja atat de multa caldura incat, intr-o zi, pe cand dormeai, i-am cerut sa ma arunce afara, pentru un gat de aer rece. Clipa dezarmarii, dezmembrarii, mutilarii. Ai luat fapta ca suprema tradare, furia te innebunise, elefantul devenea vulcan si trebuia sa ma ascund de apele-ti involburate in inima pamantului.
Te-am cautat apoi prea mult...dar circul tau era departe, mai departe tu decat se poate imagina.
Stiu ca vei umbla la nesfarsit pe spatele elefantului ce-ti bate in piept, ca vei biciui neinduplecata orice om rastalmacindu-ti V-ul din frunte si lumina din ochi.

Circul nostru, nici n-a existat. Doar gemete-n soapta, elefanti si karme...
si V-ul de la "Vis".

Vom trai si te voi duce-n spate pentru totdeauna.
Amin.

Friday, April 29, 2011

Cea mai frumoasa parte

De ce nu mai visez nebuneste? Sau nu-mi mai amintesc ce visez? Nu cred ca doua-trei Xanax-uri (in total) pot anula toata imaginatia subconstientului unui alde mine si nici ca hotararea de a ma invartosa spiritual are legatura cu aceste pierderi.
Ca sa intelegeti, updatez :
De o luna intreaga sunt, pentru prima data dupa 10 ani, in absoluta deplinatate a facultatilor mintale (atatea cate am). Anumite situatii limita petrecute recent au avut efectul unor grenade cu cuiul scos bagate direct in gura si lasate sa explodeze. In loc sa faca asta, au implodat si mi-au readunat creierii de pe unde pluteau de mult timp incoace, deschizand ochi, constiinta, schitand planuri de viitor si rastalmacind principii insusite gresit si urmate si mai gresit, in vesnica neincredere si necunostinta de cauza. M-am trezit, cum s-ar spune, la o realitate imediata destul de usor de acceptat, putin dureroasa si cu emotii pentru ce se mai poate si nu indrepta. Sunt exagerat de treaz, de rezervat, de calculat si de dornic de imbunatatire drastica a tot ce-i schimbabil in mine si deocamdata-mi prieste exemplar. Am, ca si voi, un singur cer deasupra capului, si-i cer cerului meu si-al vostru sa ne poarte de grija, fiecaruia dupa nevoi.
Un singur lucru ma intristeaza si obliga la reactie : nu mai visez interesant si fara asta dorm degeaba. Nu visez, nu scriu, functionez la relanti..pana imi gasesc echilibrul si mijlocul in toate, cel dupa care tanjesc. Ma concentrez pe (in sfarsit) lamuritele-mi sentimente, pe trairile ce insotesc cele mai marunte intamplari zilnice, ma analizez, ma surprind reactionand diferit de pana acum, ma privesc in oglinda, ma plac in cu totul alte moduri, ma invat si ma verific. Uit sa mai visez pentru ca-s treaz mereu.
Cand se vor linisti toate, imi voi aminti de lumea paralela de care mi-e dor dar care ma va astepta sa-mi gasesc fericirea.
Si fericirea e (oare?) la o aruncatura de inel distanta.

Cu dor de vise si credinta-n piept: "nu vrei, totusi, o fata si un baiat?"

Tuesday, April 12, 2011

Tricoul

Nu beau cafea de obicei, dar uneori mi-e dor de ea prin tine.
Acum m-as lega strans de o cafea cu lapte insa nu stiu sa o prepar.
Imi voi aprinde tigara si voi face o cafea intiatica, brun-roscata, sa nu fie tare. Lapte de la tara nu mai am. Dar voi turna piesa asta-n ceasca.

Tuesday, March 22, 2011

Inchisoarea alba

Un draft amarat, dintr-o ultima noapte de amor, intaie noapte de razboi frenetic. N-am vrut sa-l pierd, asa ca public:

"Stapaneste marile, slujeste-te de gratiile zeilor!"
Fratioare, daca nu stii pe ce lume traiesti, ia un distonocalm si vezi-ti de maruntisuri...
Dintr-odata, nimic nu mai parea tangibil,se apuca de impuscat spre curcubeu pana cazura culorile si cerul ramase mov. Si atunci simti din nou ca poate inota pe spate, spre nord, unde-l asteptau ursii polari visand la foci grase si epoci inghetate cu adevarat. Intre doua aisberguri, ferindu-se sa se scufunde, privea necontenit in urma, doar doar s-or aduna pamanturile la orizont si intinderea de ape n-o mai fi atat de mare. Isi amintea alizeele de Creta batand asfalturile orasului brusc transformat in rai, isi sufla aer cald peste genunchi cu gandul ca, da, de data asta, totul va ramane la fel si va parea firesc, ferite-ar sfantu de fericire!
Sunt un netrebnic de care mi-e drag pentru ca-l vad din afara. De altfel, cum spuneam mereu, nimic nu e ceea ce pare.
Stapane, eu in gratiile cui intru?

Wednesday, March 16, 2011

Am ales

Am ales sa nu vorbim nimic timp de o saptamana.
Sa nu ne spunem absolut nici un cuvant
fara valoare artistica sau irefutabilitate.
Sa zacem muti alaturi unul de celalalt in liniste coplesitoare.

Nu e ambitie prosteasca
nici vreo ludicitate-n necuvantarea noastra.
E pur si simplu timpul ca, pentru o saptamana,
sa nu vorbim nimic, stapana.

A opta zi dac-a venit,
mai sper ca nu vom fi murit..

Monday, March 14, 2011

Asteptandu-l pe Marquez


Macondo-n vis

Realitatea e urmatoarea : sunt sanatos si nicicum fericit de lumea asta. Ca orice om caruia nu-i lipseste cu adevarat nimic, decat poate o strachina de bors si un sforait in surdina al mereu aceluiasi nas. Satul asta nu mai e nici macar suportabil...cand ma dusuiesc imi vine in gand monologul Isabelei vazand cum ploua la Macondo., iar spalatul putinelor vase care se incapataneaza sa se murdareasca drept semn ca in casa asta nu e rendez-vous, ci, poate,chiar locuieste cineva; spalatul vaselor, asadar, imi suna ca poema chiuvetei lui Cartarescu in care un gandac se iubeste cu gaura din perdea. Oare Marquez mai are de gand sa vina sau ne lasa cu umerii pleostiti, in ploaie, ca Godot?

Incerc tot mai des sa-mi rad singur si sa-mi povestesc in oglinda intamplari de soi, doar-doar nu mi s-o parea la nesfarsit absurd si comic sa-ncerc a-mi face zgomot, altul decat basul vecinilor, cucurigul cocosilor de sub balcon si flatulatiile libere de constrangerile traiului in doi. Vorbesc asadar singur, inganandu-l si aprobandu-l pe Badea, elogiindu-l pe Ilf (poate chiar si pe Petrov, daca nu as fi aproape convins ca succesiunea in care le apar numele pe carti nu e intamplatoare ci e data tocmai de importanta rolului fiecaruia in desfasurarea actului creator); cred ca vorbesc si prin somn, sunt curios ce spun vecinii de monologurile nocturne pline de absurditati morbide, ca visele mele.
Ultima data, in vis, mi s-a sugerat insistent ca ar trebui ca urmatoarea carte pe care o cumpar sa fie Aventura lui Miguel Littin, clandestin in Chile. Evident, mai increzator (dintr-o susceptibilitate frivola pentru asemenea chestiuni) in propriile-mi dejectii mentale decat in orice alt tip de manifestare spiritual subversiva (mai ales ca cele dintai imi sunt dragi, ca tot ce-mi apartine, de la umilul vis intrauterin imaginand viitoare ratuste plutind in clabuc intr-o viata ce urma sa fie, pana la cele mai abominabile imagini cosmaresti recente), ma indrept chiar a doua zi spre mall-ul ce gazduieste oarecum vulgar Carturestiul din sat si ma opresc in dreptul cartii. Evident ca nici acum nu posed lucrarea, pentru simplul fapt ca, urmand o regula nefiresc de repetitiva, imi cumpar intotdeauna o alta carte decat cea pe care imi propun sa o iau in ziua respectiva. Asadar, toata palavrageala asta doar pentru a-mi cere public iertare taichii Marquez pentru tradare, asumandu-mi spasit vina de a nu-i fi respectat indemnul si de a-i fi preferat pe rusi de data asta.
Trebuie ca de vina e doar faptul ca incercarea de a intregi colectia de lucrari Marqueziene se loveste mereu de pretul lor aproape batjocoritor de mare. Iata, viata bate visul, the Hamlet way.

Cum spuneam, e bine sa visez cu rost cand simt ca rostul trairii reale e oarecum plictisitor, iar alte stimulente pentru simturi
lipsesc cu desavarsire din practicile-mi curente.

Aud ca in josul tarii cresc ghiocei uriasi in gradinile din fata blocurilor, astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie. Poate nu a veacului de singuratate si sigur as muri sa nu pot spune ce gandesc.

Monday, February 28, 2011

Casa spiritelor

Dupa ce, in acest ultim vis greu, reusisem sa-i evit capcanele un timp, Isabel Allende ajunsese, intr-un final, sa ma execute. Ma alergase printr-un subsol betonat, razandu-mi in spate si aparandu-mi de peste tot in constiinta inspaimantata...pana cand, in sfarsit, obosit de alergatura, m-am lasat decapitat de faimoasa autoare a "Casei spiritelor" intr-un, dupa cum spuneam, betonat subsol inspaimantator. De altfel senzatiile au fost cel mult ciudate;m-am trezit amuzat si mandru de felul in care mi-am putut urmari capul zburandu-mi de pe umeri sub taisul impecabil al sabiei literaturii sud americane de prima (?) clasa.

Pe Borges nu ma bazez ca stie sa mi-l coase la loc.

Se zice ca scrierea asta ar fi o continuare buna a stilului din veacul de singuratate al lui Marquez. E de incercat.Plus targ de carte aici, in sat.

Saturday, February 19, 2011

Down way


Iata ce se joaca la Teatrul National din Iasi si cam cum trebuie sa fie de bun...gen genial!

de Radu Afrim

Thursday, January 20, 2011

Ochi de cal

Sunt singur,
singur de tot.
Ma-nvart in preajma mea voind ceva.
Alerg in jurul meu cu greu caci beat sunt, mort pe canapea
cad secerat, cand otravit, cand rupt de toate si sucit
ma rasucesc in preajma mea, in jurul meu
si-n buza ta de sus , vezi tu, m-am pus mereu…

M-am maturat de prin baltoace si crasme, dintre dobitoace
ma reintorc in tara mea, cu candelabre si perdea plina de fumul gros, cumplit,
albastru, ros, nelinistit.
Sunt singur, iar cand latra hunii la geamul meu se strang nebunii
sa-mi umple zilele de spume si gura de intinaciune,
fara de limite si haruri vad noaptea stelele ca faruri
caci singur sunt si pentru toti astea sunt mofturi de netoti
“Curata vina!”,-s vinovat ca nu mai vreau decat un pat
cvadruplu matrimonial,
si-n loc de ochii mei, banal, doi ochi de cal.

Pentru un vin si-o lumanare
imi vand prestanta din dotare ca-mi pute pestilential;
si, Doamne, daca stii si tu
cat rau e-n “da” si bine-n “nu”
Fa Tu cumva, Fii genial
si-n loc de ochii mei, banal,
Fa-mi ochi de cal!