Artistul, privind pe fereastra

Artistul, privind intai pe fereastra, apoi in oglinda:

"Imi ajung oamenii care iubesc frumosul si, mai ales, imi ajung eu insumi.

Intotdeauna ne vor vedea diferit cei care nu simt ca noi. Dar noi, cativa, stim lumea altfel. De la distanta asta parem egoisti si superficiali doar pentru ca nu impartasim ordinarul cu ceilalti. Avem realitatea noastra inflorita si, cat ma priveste, eu nu o dau pentru nimic.

Ceea ce ei numesc aroganta, e incredere in sine; ceea ce ei vad neseriozitate, e visare; cel care se poarta imatur, e copilul din mine; ceea ce, ipocrit, li se pare ca urla a promiscuitate, e romantism si boemie...Cum sa incap intre cei cu pragmatismul sapat in constiinta; intre falsele valori si rigori ale unei vieti programate ? Vreau sa fiu mereu cum sunt eu cand ma simt diferit. Doar atunci sunt sincer cu mine insumi. Nu am timp de norme caci nu voi sti niciodata cat va dura calatoria.
Eu cunosc cel mai bine ce inseamna lumina. Eu imi cunosc destinul..."

Artistul, inchizand ochii:

"Va fi un drum greu si frumos. Ca dragostea."




Cristinei, care a inteles

Sambata alba

Curata furtuna in fiecare din noptile astea! "Sambata alba" e un montagne-russe pe care-l iubesc si care incepe sa devina parte din mine...incep sa cred ca pot trai asa, ca vreau si ca e un dar de undeva...

Eu sunt aici sa va cant voua, sa sufar langa voi si sa incerc sa va fac viata putin mai colorata. De asta nu-mi ajung doua ore pe scena, sau doua sambete pe luna sau doua trupe, sau doua chitari; doua maini sa va imbratisez sau doua buze sa va spun ca-s fericit si doua amintiri care sa-mi strige mereu in minte ca asa trebuie sa fie totul si nimic nu-i intamplator.

Si voi sunteti mereu acolo, nebuni si frumosi si eu ma hranesc cu fericirea voastra care ma face fericit, oricare ar fi motivul pentru care zambiti; si bem si cantam si dansam impreuna pana nu mai simtim pamant sub picioare.

Ma trezesc inaintea tuturor sa mi amintesc ce frumos a fost si sa vad daca ati simtit la fel; mi-e atat de rau fizic in fiecare din duminicile astea negre si albe in acelasi timp dar le iubesc fiindca-s un timp al contemplarii unei vieti pe care mereu mi-am dorit-o boema pana la sange.

E un drum plin de muzica, dragoste si clipe frumoase si va multumesc ca sunteti parte din ea.
Pentru ca eu nu stiu altceva decat sa simt.

PS : Singuratatea in multime nu exista, doar singuratatea in doi.

Balanta

Fapt fara importanta,
pun totul in balanta:

supusii cu regina,
ateii cu lumina,
drogatii cu morfina,
femeile...cu vina.

Acasa

           Nu! Nu inteleg in ruptul capului ce cauti tu acolo!? Cine-i femeia din fotografiile alea regizate si atat de prost aruncate pe tapet? Cum sa improvizezi un zambet atat de trist cand pentru un zambet adevarat tot ce trebuie sa faci e sa zambesti?! Fata draga, femeie, unde te-ai dus cand te-ai ratacit? Te-a inghitit o lume ciudata plina de oameni si locuri si indeletniciri care nu ti se potrivesc; chestii care nu seamana deloc cu ceea ce visai pentru tine.Iti amintesti, noi eram "altfel"? Acum suntem doar "la fel". Daca te-ai pierdut la inceput, se pare ca nici toate stelele si nici toate cantecele mele n-au reusit sa ti lumineze noaptea. Ai cazut din greseala-n greseala pana a trebuit sa crezi ca esti bine. Si acum zambesti in poze din coltul carora iti rade-n fata neputinta...
            E doar imaginatia asta bolnava care te tine pe linia de plutire pentru ca-n visul tau de zi si noapte, tu esti inca aici. In visul tau n-ai schimbat tricoul meu cu altul si n-ai dat maimutarelile de dimineata pe mina asta serioasa in urma careia se cheama c-ai crescut. Visul tau e lumea in care ma gasesti atat de usor. Bati la poarta nebuniei si intri ca la tine-n casa pentru ca aici...esti acasa. Eu nu-ti pot darama castelul doar pentru ca asa trebuie. Lumea asta e a ta, castelul ti l-am daruit si la sfarsitul vietii vei fi ingropata sub teiul din fata lui. Epitaful iti va fi poarta de intrare spre a treia lume in care ne vom regasi, si apoi in a patra si in a cincea, spre infinit.
           Vei fi mereu a mea in gandul meu si-n lumea noastra tu vei fi acasa.

Cânt de ploaie și iubire

E atat de întuneric în toiul zilei,
că mi-e teamă de frângerea oaselor de sticlă
ale nefericiților ce poartă boala.
Dacă se sparg de întuneric?
Și-n bezna asta monumentală
îmi iubesc femeia ca și cum n-ar exista durere,
ci doar idolatrie.
Nelipsitele zbateri de mușchi de la lipsa de calciu
și pentru asta tună încă o dată: casă de piatră, viață lungă și măiastră.

Lasă împlinirile și fugi în casă,
ai ușa deschisă pentru încă doar un minut,
repudierile dor și frigul atacă.
Întunecate cai ale Valhallei, dulapuri care vorbesc, fulgere și tunete albastre: cântați-mi iubirea!

Sfarșitul nu-i aici

Suntem două umbre, continuând să ne bântuim gândurile.

Tablou cu natură aproape moartă:
În piața publică a micului nostru oraș, mulțimea ne cere insistent moartea. Călăul se simte obligat, pe bună dreptate. Încătușați, cu mâinile la spate, privindu-ne liniștiți, cădem în genunchi. Timpul trece greu, film în reluare. Prăbușiți, ochi în ochi, zâmbet în zâmbet, ne așezăm impasibili capetele pe trunchiul de lemn însângerat de vreme și trăsnind a moarte. Ea, Neființa, ne ia pe rând; pe mine primul, îmi privesc nepăsător capul rostogolindu-se pe eșafod și-mi trimit speranțele spre tine. Iubesc felul mareț în care îți astepți fatalitatea ca pe ultima binecuvântare a unei vieți împlinite de farmec și melancolie.
Ce melancolie!

O lovitură perfectă, curată și sinceră ca nașterea unui prunc. Acum capetele noastre zac alăturate în țărână, la picioarele mulțimii victorioase, continuând să se privească în ochi și să-și zâmbească așa cum facem și noi, de dincoace de lume. Ce mai poate opri acum fericirea finală, decât trezirea din vis în aceeași viață în care ne-am culcat și-n care nu ai nicio șansă să ți se taie capul din senin pentru a nu te mai gândi la dragostea care gandește la rândul ei la tine.
Ce nefericire! Suntem oameni vii, continuând să ne bântuim visele.

Ape

Zilele din urmă m-au adus lângă ape. Ore întregi cu ochii în apă, după nimic. Ca și cum niciodată nu mai privisem apa cu atâta atenție. O atenție dezinteresată, necondiționată, ca o nevoie de bază, ca o dragoste. Și gândurile care se adună spre a fi alungate cu mâna, ca niște muște, nu se alungau deloc.

Gândeam cum luciul acela de apă, atât de subțire și aparent destructibil, e incredibil de puternic și de netrecut. Separă lumi. Asta din punct de vedere filozofic. Și apoi ideea că un lucru așa banal precum o baltă poate naște o sumedenie de percepții, după cum te mână inima sau mintea să privești. Fizic, e apa care a dizlocuit pământul; chimic, impură microbiologic; istoric, mâlul poartă urme de bocanc rusesc; geografic, o baltă pe o hartă; spiritual, te botezi în ea sau chiar Îl vezi pe Dumnezeu; realist, poți pescui dacă ai răbdare; adevărul e că, în definitiv, îți poate fi mormânt sau hrană sau răcoare sau plâns. Sau toate la un loc, când nu mai ai nimic altceva.

Te muți cu ochii pe luciul apei și-n afara diferenței dintre stările de agregare ești una cu tăcerea bălții și cu nepăsarea ei. Ridic într-un final privirea și reușesc pentru o clipă să alung cu mâna muștele; realizez că aberez căutând ciuperci comestibile în luna aprilie, și încă unele negre. Chiar de-ar fi fost bune de mâncat, de fumat, de preschimbat în artă precolumbiană sau de aruncat cu ele asupra unor nedreptăți ultragiante, ciupercile negre sunt de negăsit zilele acestea.

În schimb e roi de gânduri plutind pe luciul apelor statute...