Artistul, privind pe fereastra

Artistul, privind intai pe fereastra, apoi in oglinda:

"Imi ajung oamenii care iubesc frumosul si, mai ales, imi ajung eu insumi.

Intotdeauna ne vor vedea diferit cei care nu simt ca noi. Dar noi, cativa, stim lumea altfel. De la distanta asta parem egoisti si superficiali doar pentru ca nu impartasim ordinarul cu ceilalti. Avem realitatea noastra inflorita si, cat ma priveste, eu nu o dau pentru nimic.

Ceea ce ei numesc aroganta, e incredere in sine; ceea ce ei vad neseriozitate, e visare; cel care se poarta imatur, e copilul din mine; ceea ce, ipocrit, li se pare ca urla a promiscuitate, e romantism si boemie...Cum sa incap intre cei cu pragmatismul sapat in constiinta; intre falsele valori si rigori ale unei vieti programate ? Vreau sa fiu mereu cum sunt eu cand ma simt diferit. Doar atunci sunt sincer cu mine insumi. Nu am timp de norme caci nu voi sti niciodata cat va dura calatoria.
Eu cunosc cel mai bine ce inseamna lumina. Eu imi cunosc destinul..."

Artistul, inchizand ochii:

"Va fi un drum greu si frumos. Ca dragostea."




Cristinei, care a inteles

Sambata alba

Curata furtuna in fiecare din noptile astea! "Sambata alba" e un montagne-russe pe care-l iubesc si care incepe sa devina parte din mine...incep sa cred ca pot trai asa, ca vreau si ca e un dar de undeva...

Eu sunt aici sa va cant voua, sa sufar langa voi si sa incerc sa va fac viata putin mai colorata. De asta nu-mi ajung doua ore pe scena, sau doua sambete pe luna sau doua trupe, sau doua chitari; doua maini sa va imbratisez sau doua buze sa va spun ca-s fericit si doua amintiri care sa-mi strige mereu in minte ca asa trebuie sa fie totul si nimic nu-i intamplator.

Si voi sunteti mereu acolo, nebuni si frumosi si eu ma hranesc cu fericirea voastra care ma face fericit, oricare ar fi motivul pentru care zambiti; si bem si cantam si dansam impreuna pana nu mai simtim pamant sub picioare.

Ma trezesc inaintea tuturor sa mi amintesc ce frumos a fost si sa vad daca ati simtit la fel; mi-e atat de rau fizic in fiecare din duminicile astea negre si albe in acelasi timp dar le iubesc fiindca-s un timp al contemplarii unei vieti pe care mereu mi-am dorit-o boema pana la sange.

E un drum plin de muzica, dragoste si clipe frumoase si va multumesc ca sunteti parte din ea.
Pentru ca eu nu stiu altceva decat sa simt.

PS : Singuratatea in multime nu exista, doar singuratatea in doi.

Balanta

Fapt fara importanta,
pun totul in balanta:

supusii cu regina,
ateii cu lumina,
drogatii cu morfina,
femeile...cu vina.

Acasa

           Nu! Nu inteleg in ruptul capului ce cauti tu acolo!? Cine-i femeia din fotografiile alea regizate si atat de prost aruncate pe tapet? Cum sa improvizezi un zambet atat de trist cand pentru un zambet adevarat tot ce trebuie sa faci e sa zambesti?! Fata draga, femeie, unde te-ai dus cand te-ai ratacit? Te-a inghitit o lume ciudata plina de oameni si locuri si indeletniciri care nu ti se potrivesc; chestii care nu seamana deloc cu ceea ce visai pentru tine.Iti amintesti, noi eram "altfel"? Acum suntem doar "la fel". Daca te-ai pierdut la inceput, se pare ca nici toate stelele si nici toate cantecele mele n-au reusit sa ti lumineze noaptea. Ai cazut din greseala-n greseala pana a trebuit sa crezi ca esti bine. Si acum zambesti in poze din coltul carora iti rade-n fata neputinta...
            E doar imaginatia asta bolnava care te tine pe linia de plutire pentru ca-n visul tau de zi si noapte, tu esti inca aici. In visul tau n-ai schimbat tricoul meu cu altul si n-ai dat maimutarelile de dimineata pe mina asta serioasa in urma careia se cheama c-ai crescut. Visul tau e lumea in care ma gasesti atat de usor. Bati la poarta nebuniei si intri ca la tine-n casa pentru ca aici...esti acasa. Eu nu-ti pot darama castelul doar pentru ca asa trebuie. Lumea asta e a ta, castelul ti l-am daruit si la sfarsitul vietii vei fi ingropata sub teiul din fata lui. Epitaful iti va fi poarta de intrare spre a treia lume in care ne vom regasi, si apoi in a patra si in a cincea, spre infinit.
           Vei fi mereu a mea in gandul meu si-n lumea noastra tu vei fi acasa.

Cânt de ploaie și iubire

E atat de întuneric în toiul zilei,
că mi-e teamă de frângerea oaselor de sticlă
ale nefericiților ce poartă boala.
Dacă se sparg de întuneric?
Și-n bezna asta monumentală
îmi iubesc femeia ca și cum n-ar exista durere,
ci doar idolatrie.
Nelipsitele zbateri de mușchi de la lipsa de calciu
și pentru asta tună încă o dată: casă de piatră, viață lungă și măiastră.

Lasă împlinirile și fugi în casă,
ai ușa deschisă pentru încă doar un minut,
repudierile dor și frigul atacă.
Întunecate cai ale Valhallei, dulapuri care vorbesc, fulgere și tunete albastre: cântați-mi iubirea!

Sfarșitul nu-i aici

Suntem două umbre, continuând să ne bântuim gândurile.

Tablou cu natură aproape moartă:
În piața publică a micului nostru oraș, mulțimea ne cere insistent moartea. Călăul se simte obligat, pe bună dreptate. Încătușați, cu mâinile la spate, privindu-ne liniștiți, cădem în genunchi. Timpul trece greu, film în reluare. Prăbușiți, ochi în ochi, zâmbet în zâmbet, ne așezăm impasibili capetele pe trunchiul de lemn însângerat de vreme și trăsnind a moarte. Ea, Neființa, ne ia pe rând; pe mine primul, îmi privesc nepăsător capul rostogolindu-se pe eșafod și-mi trimit speranțele spre tine. Iubesc felul mareț în care îți astepți fatalitatea ca pe ultima binecuvântare a unei vieți împlinite de farmec și melancolie.
Ce melancolie!

O lovitură perfectă, curată și sinceră ca nașterea unui prunc. Acum capetele noastre zac alăturate în țărână, la picioarele mulțimii victorioase, continuând să se privească în ochi și să-și zâmbească așa cum facem și noi, de dincoace de lume. Ce mai poate opri acum fericirea finală, decât trezirea din vis în aceeași viață în care ne-am culcat și-n care nu ai nicio șansă să ți se taie capul din senin pentru a nu te mai gândi la dragostea care gandește la rândul ei la tine.
Ce nefericire! Suntem oameni vii, continuând să ne bântuim visele.

Ape

Zilele din urmă m-au adus lângă ape. Ore întregi cu ochii în apă, după nimic. Ca și cum niciodată nu mai privisem apa cu atâta atenție. O atenție dezinteresată, necondiționată, ca o nevoie de bază, ca o dragoste. Și gândurile care se adună spre a fi alungate cu mâna, ca niște muște, nu se alungau deloc.

Gândeam cum luciul acela de apă, atât de subțire și aparent destructibil, e incredibil de puternic și de netrecut. Separă lumi. Asta din punct de vedere filozofic. Și apoi ideea că un lucru așa banal precum o baltă poate naște o sumedenie de percepții, după cum te mână inima sau mintea să privești. Fizic, e apa care a dizlocuit pământul; chimic, impură microbiologic; istoric, mâlul poartă urme de bocanc rusesc; geografic, o baltă pe o hartă; spiritual, te botezi în ea sau chiar Îl vezi pe Dumnezeu; realist, poți pescui dacă ai răbdare; adevărul e că, în definitiv, îți poate fi mormânt sau hrană sau răcoare sau plâns. Sau toate la un loc, când nu mai ai nimic altceva.

Te muți cu ochii pe luciul apei și-n afara diferenței dintre stările de agregare ești una cu tăcerea bălții și cu nepăsarea ei. Ridic într-un final privirea și reușesc pentru o clipă să alung cu mâna muștele; realizez că aberez căutând ciuperci comestibile în luna aprilie, și încă unele negre. Chiar de-ar fi fost bune de mâncat, de fumat, de preschimbat în artă precolumbiană sau de aruncat cu ele asupra unor nedreptăți ultragiante, ciupercile negre sunt de negăsit zilele acestea.

În schimb e roi de gânduri plutind pe luciul apelor statute...

Șunca și cerneala lui Borges

Încă unul din visele acelea, în care Borges, scriitorul, ne cinstea cu cerneală englezească de cea mai bună calitate, în chip de băutură a atotcunoașterii, cu dorința candidă de a ne face să percepem arta adevărată într-o felie gigantică de șuncă pictată 3D ca o scară spre rai. Mi s-a părut foarte frumos din partea lui, astfel că i-am mulțumit. Numai că cerneala avea gust de cerneală și șunca nu ducea la cer dacă pășeai pe ea ci mai degrabă se afunda în țărână.
Mai apoi, două trenuri treceau simultan la câțiva centimetri de mine în direcții opuse, în mare viteză. Asta îți poate da de gândit.

Mulțumesc, Tim Burton, pentru film. Îmi era dor.

Birth of a polar bear

În vis, te-ai născut dintr-un urs polar. Te vedeam plutind în uterul maică-tii alături de frații urși ca-ntr-o piscină fierbinte și largă. În bezna polară ai căutat prima ieșirea, dar întunericul și frigul te-au împins înapoi în piscina fetală.
Erai supă primordială de urs polar.
Cât alb și negru într-un singur decor!

De-a Circul Soarelui

Cine spune că trebuie să alergăm noi după circ, când circul e aici dintotdeauna?...
Să ne jucăm de-a Circul Soarelui Răsare în fiecare zi.

Ce-ai spune dacă te-ai preface într-un pui de girafă dungat ca o zebră și iubăreț ca mine și ai face câteva salturi triplu axel deasupra pieptului meu? -Nu, nu m-ar speria, sau, poate doar un pic, așa..., cât să vrei să faci să-mi treacă amețeala cu un pui de sărut dungat ca o zebră și iubăreț ca tine? Frumos de parcă ar fi al tău.

Poate după asta, ai putea fi un fel de viperă sau, nu nu nu...,mai bine ai fi un șarpe boa și te-ai încolăci în jurul spectatorului care se întreabă fascinat dacă ceea ce-l sufocă din ce în ce mai mult e doar șarpele din joc sau e părul tău constrictor neastâmpărat.

Apoi, desigur, putem face o mică pauză între numere, în care să luăm floricele de porumb verzi de la sarea de mare, să-ți tragi sufletul cu câte un gât de Cola care să-ți ungă rotițele și să mă primești în tine ca pe o gură de aer curat înainte de reintrarea în praful din scenă.

-Doamnelor și domnilor, în partea a doua a spectacolului nostru, pe muzică de Mahler și în uralele dumneavoastră diamantine, strălucitoarea Mongolina!
Ea va performa (tu între timp performezi), în premieră, un număr de dresaj cu șoimi de vânătoare. Aceștia vă vor arăta cum o făptură firavă precum Lina Mongolina poate să vă smulgă tuturor inimile dintre coaste de la distanță, cu ajutorul soimilor și să le așeze la picioarele ei reci spre a fi strivite la nevoie, ca din greșeală (tu între timp îmi iei o mână și o pui sub talpa piciorului, drept exemplu. La faza asta trebuie să provoci rumoare, e punctul culminant). Desigur, nu va fi nevoie ca cineva să fie rănit și dumneavoastră sunteți din nou în siguranță să o aplaudați încă o dată pe Lina per il suo numero magnifico.

Și Circul Soarelui din camera noastră ar putea să mai conțină ceva, dacă mai vrei, dacă nu lăsăm și pe a doua zi, dar ar fi bine să poți acum fiindcă e un număr cel puțin interesant. Am putea, la final, să improvizăm un număr de magie în care fiecare dintre noi scoate din joben câte ceva drăguț pentru celălalt: eu un balon, tu un ac/ tu un geam, eu o piatră/ eu un iepuraș, tu o oală-minune/ tu o rață de cauciuc, eu o cadă fără apă.......Sau nu-ti place numărul ăsta? Of...cred că ai dreptate, e amuzant dar nu ne ies trucurile...poate dacă am încerca să ne întindem fiecare câte o mână și să ne spunem "fără trucuri, te iubesc!", ar fi într-adevăr un spectacol extraordinar, cam ca acelea pe care le visăm de la Circul Soarelui Nostru Răsare în Fiecare Zi.

Iar la final, fiindcă obosim jucându-ne frumos, un pahar cu lapte și un fursec din acelea bune de care știm noi, ne-ar face ziua definitiv.

Apoi, într-un târziu, am adormi tolaniți fiecare pe câte un colț de elefant...

Omul din tine

Sau dacă eşti plăpând, singurul tău gând, care te macină la nesfarşit, e cum să nu mai fii plăpând aşa cum eşti. Când te găseşti cum te găseşti de fiecare dată în acelaşi chip, plăpând sau altcumva la fel, tot vrei să fugi de plăpânzenie într-o dârzenie străină, tu care habar n-ai cum să fii dârz când te cunoşti atât de bine, şi mai ales atât de bine îţi cunoşti neputinţa de a fi cum ţi-ai dori, anume dârz.

Căci, sigur, tu esti conform cu felul tău de-a fi, aşa cum ninsoarea este ea însăşi fiindcă ştie când şi cum să ningă, pământul se învârte pentru că s-a trezit cândva că trebuie să se învârtă şi tot asta face încă de atunci, rugăciunile oamenilor şi-ale tuturor sfinţilor se ridică la cer, odată rostite, căci altfel n-ar fi rugăciuni; ca toate astea cu rostul lor, tu te-ai născut plăpând cu rostul tău, şi mergi aşa încă de când mergi şi-ai să tot mergi la nesfârşit la fel.

Sunt scurtele momente în care ţi se pare ca nu mai eşti tu şi asa cum ţi-ai dorit mereu, crezi că s-a schimbat ceva în mersul tău, că mergi mai drept, ori mai dârz pe alocuri şi-asa te iei cu altele pe drum până-ntr-o zi când, fără să-ţi dai seama, te-mpiedici de ceva ce nu există şi cazi în genunchi, pentru că tu, de fapt, eşti plăpând. Îţi juleşti rotulele şi podul palmei, devii din nou conştient de propria-ţi întrupare, te ridici ştergându-te de praf ori, uneori, de noroi, şi te adânceşti subit într-o tristeţe fără margini când realizezi că praful de care te-ai şters, ori, uneori, noroiul, erau dârzenia ta aiurea asumată.

O vreme după aceea, unul şi altul îţi strigă-n faţă cat eşti de breaz, în general, şi cât de norocos că te-ai născut printre aleşi, căci sigur toţi au văzut cum, într-o lume grea de genunchii celor căzuţi, tu mergi frumos şi drept înainte şi nu cazi în genunchi uşor, şi tu când îi auzi vorbind aşa te bucuri de cum se vede mersul tău şi de cum nu-şi dă nimeni seama că tu nu cazi pentru că te ştii plăpând şi mergi cu grijă pe picioarele tale plăpânde care nu mai vor să cadă căci te doare.

Atunci te pierzi din nou din vedere, uiţi că grija ta pentru mersul lent dar sigur te-a făcut să nu mai pari plăpând şi să cazi, şi uitând toate astea, te găseşti intr-o zi cu o durere insuportabilă la una din rotule şi cu genunchii plini de praf, sau uneori, chiar de noroi, pentru că tu, uitând de mersul tău grijuliu, ai început să mergi cum se nimerea şi atunci te-ai împiedicat din nou de acel ceva inexistent care împiedică oamenii plăpânzi şi neatenţi la condiţia precară a mersului lor. Cum uitarea e fireasca între voi, oamenii, ciclul se va repeta la nesfârşit, şi nici sute de rotule sparte ori murdare de noroi nu te vor face atent pentru totdeauna.

Înţelegi atunci, că toate astea-s în natura ta, că nu prea poţi schimba nimic, aşa cum ninsoarea nu va înceta să ningă, pământul să se-nvârtă, ori rugăciunile să urce. Eşti doar o altă pereche de picioare moi care traieşte cu speranţa...

Intrebari

Cum sa revii acasa din calatorie si sa-ti dai seama ca in lipsa ta, in patul tau s-a instalat confortabil statuia lui Napoleon Bonaparte, ca din frigider iti zambeste acum capul lui Cromwell, ca praful de pe mobile aduce cu cenusa Ioanei D'arc sau ca in oglinda, in locul reflexiei binecunoscute apar ceasurile moi ale lui Dali? E ca si cum ceva e total nelalocul lui si, intr-un fel, timpul chiar ne joaca feste uneori.

Extrasenzorial

Putin din ce-mi ocupa mintea, inima si timpul de cand nu v-am mai scris. Sunt tot aici, pentru ca "arta ne e soarta":

În jumătatea ei de pat

In jumatatea ei de pat, are, desigur, perna ei, cu faţa ei de pernă şi tot restul de aşternut corespunzător jumătăţii ei de pat. Are şi porţiunea aceea de podea de lângă jumătatea ei de pat, pe care, în lipsă de noptieră, înşiră de cu seară bulete de-acelea de vată pentru demachiat înegrite de rimel subtil şi oboseală.
Într-un fel, toată casa e acum a ei; cu pantaloni scurţi şi farduri, volane, nemulţumiri, încruntări comice şi dorinţe. "Ai răbdare, fată!"...dar câţi lupi vezi răbdători şi câte lune pătrate nu înţeapă cu colţurile?
Există camera aceea mică de tot pe care ea o face casa de om şi nu incintă de hotel la marginea Vienei. Există un pat în care ne tăvălim inconştient prin celulele noastre risipite în aşternut, ne derulăm în ADN-ul celuilalt ca într-un înveliş de scoică şi cred că de asta e atât de cald, aici, înăuntru. Şi ea...cu jumătatea ei de pat şi sânii negri, cu buza de sus mai plină când adoarme şi ochii mai ascuţiţi când se trezeşte, ea...cu totul...când umple casa de mofturi şi râsete sufocate.

Am visat azi-noapte că ţi-am cumpărat un conac boieresc bun de restaurat şi făcut plozi în el...ca în toate visele de vară, tu râzi şi eu mă minunez că te-ai născut.
În toate clipele, mai mult, retrăiesc "Circul" şi "Fluviul" cu teamă de ele deşi mi-s dragi că-s de la tine; dar nu mai vreau decât s-adormi înaintea mea, să-ţi subţiezi ochii şi să-ţi încreţeşti pletele mongole, să nu mai am patul întreg şi să nu-ţi mai curgă-n vene sângele nomad care te duce fără rost tot înainte şi-napoi altundeva decât în artă.
Ia sânge de la mine şi domoleşte-ţi caii, tu fii acasă "acasă". Vedem aceeaşi lună şi ni s-a prezis că-ntr-un final vom stăpâni tot ce a fost şi e nestăpânit. Tu auzi prin somn lucrurile astea şi visezi că nu visezi, în jumătatea ta de pat, de casă şi de viaţa mea.
Curând, îmi voi tatua ochii tăi.

Femeia-copac

Stau in sezut si privesc intr-un punct fix. A ajunge la el a devinit menirea mea.
Sunt femeia-copac si am la dispozitie douazeci si patru de ore sa-mi primenesc specia. Tin in pumnul drept cateva seminte si-un manual de instructiuni in buzunar. In poala mi s-a urcat o gramajoara buna de gandaci ivorii. Unul dintre ei poarta coroana si-mi sopteste continuu : "da-mi mie cartea, ridica-te si ia-o la drum! E tarziu!"
Sunt femeia-copac, tin in maini o carte, cateva seminte si in poala gandacii ivorii. Am exact douazeci si patru de ore la dispozitie sa-mi indeplinesc misiunea.
Ma ridic, cu privirea tinta-n punctul zero, calculez distante, timp, religii. Pasesc din ce in ce mai apasat, segmentul se scurteaza-ncet dar sigur. Gandacul mi s-a urcat pe umar si-mi citeste instructiuni din manual. Un fel de recital in contratimp. Simt cum se scurge timpul, vad cu se pierd distantele, semintele se incalzesc si-ncep sa germineze. Timpul, iata-l, alearga inaintea pasilor mei si trebuie sa ma grabesc. Il calc pe pantofi si nu-mi cer scuze, e o cursa murdara, o piedica, doua,-l depasesc. Urechile ciulite la gandacul ivoriu, mana stransa pe comoara vegetala, alerg in fata timpului, inca un salt si inca zece ore. Gandacii se zdruncina dar nu se pierd cu firea, citesc acum pe mai multe voci, semintele incep sa incolteasca, e neliniste si graba, ma lupt cu mitozele lor, incep sa le creasca sani si capete. Gandacii ridica tonul, grabesc ritmul, mananca litere, cuvinte-ntregi, ma gadila cu elitrele dar nu e timp de indoieli. Trei ore si si ajung acolo.
Respiratia mi-e de-acum liniara, pulsul ropot de aplauze si sprintul delicatesa. Privesc in pumn, ma ingrozesc, semintele incep sa explodeze una cate una-n muguri noi. In cateva minute sunt acolo! In cateva minute, acolo!! Ultimul efort suprafemeiesc-copac, ultimele minute ale ultimelor ore dinaintea prohibitiei si mortii unui vis.
Sunt suflet din sufletul lumii, parte din timp si spatiu, misionar fanatic si iata, am ajuns sa pot muri in liniste, precum somonii in amonte primavara. Am ajuns la timp...la timp sa plantez femei-copac la Ecuator, cat inca mai e soare.
Gandacii spun in carte scrie ca din seminte aruncate la Ecuator vor rasari paduri de ochi albastri si lila, gradini de plete negre-n jurul lumii ca un brau, din Brazilia-n Nepal nestavilite rauri de secretii femeiesti, nectaruri, seve, otravuri,leacuri si dorinti, pentru o mai grabnica izbavire a noastra, a tuturor.
Adevarata gradina a Raiului din care nu veti mai pleca. Cu femeile-copac, e treaba voastra cum traiti. Voi respirati-le aerul, mancati-le fructele, faceti-va leagane, legati-va hamace-ntre picioarele lor sau chiar taiati-le mainile si parul pentru foc, imi e totuna.
Intre ambitie si delasare inca sunt eu, gandacii roiali si semintele-asteptande. Chiar din momentul asta, am douazeci si patru de ore sa ajung la Ecuator!

Foamea

Moartea, ca motiv literar, sta cocotata-n patul meu : „Anul mortii lui Ricardo Reis” de Saramango si „Cronica unei morti anuntate” a lui Marquez s-au insotit prin coincidenta pe perna mea de rand. Observatia naste zambet.

Apoi: cand voi gasi un raft pe care sa le asez definitiv, voi separa cele doua carti prin „Foamea” lui Hamsun.
Vom citi: Moartea. Foamea. Moartea.

Dar, evident, la capatul curcubeului treburile-s clare, si-n oala cu galbeni e numai bine si nu rau. Foamea trebuie sa mai astepte.

Toata arta este trista

Acum cateva nopti a plouat cum ploua vara, dezlantuit si viu, sacadat, plin, ud peste poate. Ploua cum ploua vara si nu dovedeam „Cronica unei morti anuntate” la ceasurile cinci din dimineata. Observ retrospectiv ca-mi asociez lecturile cu starea vremii; e astfel clar ca sud-americanii aduc apa din Macondo si nu-i pot desprinde de ropotul propriilor lor diluvii musonice.
Intre momentul mortii lui Santiago Nassar si cel al inchiderii cartii o ora mai tarziu am inteles ca toata arta este trista.


Mariza-Meu Fado de Kamaleao

Fluviul

Mi-e draga Dunarea. Mi-e draga Dunarea de parc-as fi crescut din ea, cu soarele si baltile-i calde la cap si la picioare. Mi-e Dunarea altoi pe suflet si nu stiu de ce.
Intr-un fel, nimic nu justifica afinitatea, dorul asta de mal a crescut nevazut in mine, benign si ascuns, ce-i drept, dar sigur si proportional cu anii in care ceva sau cineva ma proiecta inconstient pe drumurile arse ale Dobrogei, prin smarcurile Deltei sau de-a dreptu-n valuri.
Iubirea de la 15 ani era din Calafat. Imi mirosea a Dunare din toate pozitiile si era neagra de atata soare, curata si sarata ca la 15 ani, cu sotroanele jucate-n port, innotatoare prinsa-n plase de pescari alcoolici; tot o olteanca si un dor, foc de mica, foc si azi probabil, sigur foc o viata. Dunarea arde oameni, nu ii stinge.
Atunci am cunoscut apele.
Si apele s-au revarsat in mine in torente, inundandu-mi ogoarele muntene cu alge si schelete vii de lostrita. Ma voiam casatorit cu o sirena, atata tot; dar apele-mi harazira stele de mare, toate cazatoare, care mai de care imbracata-n scoici, pudrata cu nisip si invelita noptile in puf de cormoran; regina noptii mele dunarene inca nu sosise.
Apoi fu nordul alergand spre mare in galop. Fiica Prutului m-a dus pe catamaran la grecii din Sulina sa-mi cante "Kanenas" si m-a trecut inot Golovita pana la Gura Portitei; stia, cumva, si ea, de mal si graniceri, si de baraje mari care, intr-un sfarsit, oprisera apele noastre in drumul lor spre vesnicie.Si Delta am adunat si atunci.
Mi-e draga apa Dunarii caci a nascut-o pe ea. Dintr-o insula intr-alta, din neam amestecat strain aici, mi-au nascut-o apele. Si mirosea la randul ei a prima dragoste, si ultima, de data asta. Racul din mine facuse insolatie innebunit de perlele ei feciorelnice brun-inchise de fotosinteza subacvatica ce-o plamadea la nesfarsit desavarsita.
Ti-ai mirosit vreodata pielea de la plica bratului drept, vara-n amiaza mare, dupa o jumatate de ora de stat in soare? Spune Spuskind, in Parfumul : acolo e esenta odora a fiecaruia. Am adulmecat-o pe ea pana i-am sublimat mirosul intr-o gramajoara de pulbere fina, criselefantina, pe care o port la gat. Am scris pe sticla ce deveni mormant gramezii mele de fildes si aur decantat :" aici veti gasi ultimul strop de Dunare atunci cand Dunarea va seca"
Ma vor gasi si-si vor spune : "un fluviu cat o viata de om, un fluviu intr-un gram de dragoste pura, asta da iluminare!"
Acum mi-e Dunarea amara, caci mama fierbe raci in lacrimi, orasu'-ti vechi nu ne mai stie si tace ca pestele-n bors sub straturi repetate de vopsea albastra portuara (mortuara), acoperind rugina si veghind sa creasca din albastru-i cerul si uitarea.
Si cum, intr-o parere, nu-i dor sa nu te lase si apa sa nu zboare cand e cald, simt sudul ca-mi va sorti sirena; tot neagra si sarata, aprinsa, adanca, vesnica...

Circul

M-am alaturat circului pe vremea cand credeam ca este singura optiune alta decat moartea pura, moartea. Tu calatoreai, cum ai facut mereu de atunci si cum vei face-o intotdeauna, alaturi de saltimbanci, arlechini, scaramusi, cu tot soiul de animale maiastre-n jur, capitaneasa, vezi bine, a circului tau inapt de altceva decat tumbe copilaresti si trucuri cu porumbei. M-am alaturat tie pentru ca te-am simtit aproape nebuna, umbland asa, cu circul prin lume, in nepasare ca oamenii zilelor noastre nu mai stiu de existenta lui macar, daramite ca mai vine si-n orasul lor. Curata-curata, absolut fabuloasa, invaluita-n matasuri portocalii, calare pe zeul-elefant stapan al misterelor si al amorului adanc spiritual, asa cum urma sa il cunoastem amandoi; am venit la tine in tacere, am pasit pe langa elefantul tau si te-am dorit grav, apocaliptic, visceral. Karma ta a devenit genetica mea pura, iar V-ul din fruntea-ti luminata am stiut intotdeauna ca nu e diabolic ci e V-ul primordial desemnand simbolic femeia ca izvor al vietii. M-ai primit.
Pornisem cu circul prin lume.
Dupa un timp, ai simtit ca-n elefantul tau e loc de doi, si coborandu-i de pe spate,i-ai soptit, tinandu-ma de mana : "el va fi barbatul meu si circul nu trebuie sa stie. Inghite-ne! Ne vom iubi in soapta inauntrul tau".
Te-au cautat cu zilele, cu lunile, cu anii mai apoi. Tu, bolnava dupa noi, iubind felul bolnav in care te iubeam, ai renuntat la tot ca sa ramai in elefant. Eram virtute, lacrima si cant. Si elefantul ne iubea si ne iubeam in el si se dadeau de ceasul mortii girafele si clovnii cautandu-te prin lume si prin jurul ei. De negasit, caci tu gasisesi fericirea.
Dar fericirea din stomacul elefantului ne dadea ameteli. Soapta existentei noastre claustrate degaja atat de multa caldura incat, intr-o zi, pe cand dormeai, i-am cerut sa ma arunce afara, pentru un gat de aer rece. Clipa dezarmarii, dezmembrarii, mutilarii. Ai luat fapta ca suprema tradare, furia te innebunise, elefantul devenea vulcan si trebuia sa ma ascund de apele-ti involburate in inima pamantului.
Te-am cautat apoi prea mult...dar circul tau era departe, mai departe tu decat se poate imagina.
Stiu ca vei umbla la nesfarsit pe spatele elefantului ce-ti bate in piept, ca vei biciui neinduplecata orice om rastalmacindu-ti V-ul din frunte si lumina din ochi.

Circul nostru, nici n-a existat. Doar gemete-n soapta, elefanti si karme...
si V-ul de la "Vis".

Vom trai si te voi duce-n spate pentru totdeauna.
Amin.

Cea mai frumoasa parte

De ce nu mai visez nebuneste? Sau nu-mi mai amintesc ce visez? Nu cred ca doua-trei Xanax-uri (in total) pot anula toata imaginatia subconstientului unui alde mine si nici ca hotararea de a ma invartosa spiritual are legatura cu aceste pierderi.
Ca sa intelegeti, updatez :
De o luna intreaga sunt, pentru prima data dupa 10 ani, in absoluta deplinatate a facultatilor mintale (atatea cate am). Anumite situatii limita petrecute recent au avut efectul unor grenade cu cuiul scos bagate direct in gura si lasate sa explodeze. In loc sa faca asta, au implodat si mi-au readunat creierii de pe unde pluteau de mult timp incoace, deschizand ochi, constiinta, schitand planuri de viitor si rastalmacind principii insusite gresit si urmate si mai gresit, in vesnica neincredere si necunostinta de cauza. M-am trezit, cum s-ar spune, la o realitate imediata destul de usor de acceptat, putin dureroasa si cu emotii pentru ce se mai poate si nu indrepta. Sunt exagerat de treaz, de rezervat, de calculat si de dornic de imbunatatire drastica a tot ce-i schimbabil in mine si deocamdata-mi prieste exemplar. Am, ca si voi, un singur cer deasupra capului, si-i cer cerului meu si-al vostru sa ne poarte de grija, fiecaruia dupa nevoi.
Un singur lucru ma intristeaza si obliga la reactie : nu mai visez interesant si fara asta dorm degeaba. Nu visez, nu scriu, functionez la relanti..pana imi gasesc echilibrul si mijlocul in toate, cel dupa care tanjesc. Ma concentrez pe (in sfarsit) lamuritele-mi sentimente, pe trairile ce insotesc cele mai marunte intamplari zilnice, ma analizez, ma surprind reactionand diferit de pana acum, ma privesc in oglinda, ma plac in cu totul alte moduri, ma invat si ma verific. Uit sa mai visez pentru ca-s treaz mereu.
Cand se vor linisti toate, imi voi aminti de lumea paralela de care mi-e dor dar care ma va astepta sa-mi gasesc fericirea.
Si fericirea e (oare?) la o aruncatura de inel distanta.

Cu dor de vise si credinta-n piept: "nu vrei, totusi, o fata si un baiat?"