Fluviul

Mi-e draga Dunarea. Mi-e draga Dunarea de parc-as fi crescut din ea, cu soarele si baltile-i calde la cap si la picioare. Mi-e Dunarea altoi pe suflet si nu stiu de ce.
Intr-un fel, nimic nu justifica afinitatea, dorul asta de mal a crescut nevazut in mine, benign si ascuns, ce-i drept, dar sigur si proportional cu anii in care ceva sau cineva ma proiecta inconstient pe drumurile arse ale Dobrogei, prin smarcurile Deltei sau de-a dreptu-n valuri.
Iubirea de la 15 ani era din Calafat. Imi mirosea a Dunare din toate pozitiile si era neagra de atata soare, curata si sarata ca la 15 ani, cu sotroanele jucate-n port, innotatoare prinsa-n plase de pescari alcoolici; tot o olteanca si un dor, foc de mica, foc si azi probabil, sigur foc o viata. Dunarea arde oameni, nu ii stinge.
Atunci am cunoscut apele.
Si apele s-au revarsat in mine in torente, inundandu-mi ogoarele muntene cu alge si schelete vii de lostrita. Ma voiam casatorit cu o sirena, atata tot; dar apele-mi harazira stele de mare, toate cazatoare, care mai de care imbracata-n scoici, pudrata cu nisip si invelita noptile in puf de cormoran; regina noptii mele dunarene inca nu sosise.
Apoi fu nordul alergand spre mare in galop. Fiica Prutului m-a dus pe catamaran la grecii din Sulina sa-mi cante "Kanenas" si m-a trecut inot Golovita pana la Gura Portitei; stia, cumva, si ea, de mal si graniceri, si de baraje mari care, intr-un sfarsit, oprisera apele noastre in drumul lor spre vesnicie.Si Delta am adunat si atunci.
Mi-e draga apa Dunarii caci a nascut-o pe ea. Dintr-o insula intr-alta, din neam amestecat strain aici, mi-au nascut-o apele. Si mirosea la randul ei a prima dragoste, si ultima, de data asta. Racul din mine facuse insolatie innebunit de perlele ei feciorelnice brun-inchise de fotosinteza subacvatica ce-o plamadea la nesfarsit desavarsita.
Ti-ai mirosit vreodata pielea de la plica bratului drept, vara-n amiaza mare, dupa o jumatate de ora de stat in soare? Spune Spuskind, in Parfumul : acolo e esenta odora a fiecaruia. Am adulmecat-o pe ea pana i-am sublimat mirosul intr-o gramajoara de pulbere fina, criselefantina, pe care o port la gat. Am scris pe sticla ce deveni mormant gramezii mele de fildes si aur decantat :" aici veti gasi ultimul strop de Dunare atunci cand Dunarea va seca"
Ma vor gasi si-si vor spune : "un fluviu cat o viata de om, un fluviu intr-un gram de dragoste pura, asta da iluminare!"
Acum mi-e Dunarea amara, caci mama fierbe raci in lacrimi, orasu'-ti vechi nu ne mai stie si tace ca pestele-n bors sub straturi repetate de vopsea albastra portuara (mortuara), acoperind rugina si veghind sa creasca din albastru-i cerul si uitarea.
Si cum, intr-o parere, nu-i dor sa nu te lase si apa sa nu zboare cand e cald, simt sudul ca-mi va sorti sirena; tot neagra si sarata, aprinsa, adanca, vesnica...

Circul

M-am alaturat circului pe vremea cand credeam ca este singura optiune alta decat moartea pura, moartea. Tu calatoreai, cum ai facut mereu de atunci si cum vei face-o intotdeauna, alaturi de saltimbanci, arlechini, scaramusi, cu tot soiul de animale maiastre-n jur, capitaneasa, vezi bine, a circului tau inapt de altceva decat tumbe copilaresti si trucuri cu porumbei. M-am alaturat tie pentru ca te-am simtit aproape nebuna, umbland asa, cu circul prin lume, in nepasare ca oamenii zilelor noastre nu mai stiu de existenta lui macar, daramite ca mai vine si-n orasul lor. Curata-curata, absolut fabuloasa, invaluita-n matasuri portocalii, calare pe zeul-elefant stapan al misterelor si al amorului adanc spiritual, asa cum urma sa il cunoastem amandoi; am venit la tine in tacere, am pasit pe langa elefantul tau si te-am dorit grav, apocaliptic, visceral. Karma ta a devenit genetica mea pura, iar V-ul din fruntea-ti luminata am stiut intotdeauna ca nu e diabolic ci e V-ul primordial desemnand simbolic femeia ca izvor al vietii. M-ai primit.
Pornisem cu circul prin lume.
Dupa un timp, ai simtit ca-n elefantul tau e loc de doi, si coborandu-i de pe spate,i-ai soptit, tinandu-ma de mana : "el va fi barbatul meu si circul nu trebuie sa stie. Inghite-ne! Ne vom iubi in soapta inauntrul tau".
Te-au cautat cu zilele, cu lunile, cu anii mai apoi. Tu, bolnava dupa noi, iubind felul bolnav in care te iubeam, ai renuntat la tot ca sa ramai in elefant. Eram virtute, lacrima si cant. Si elefantul ne iubea si ne iubeam in el si se dadeau de ceasul mortii girafele si clovnii cautandu-te prin lume si prin jurul ei. De negasit, caci tu gasisesi fericirea.
Dar fericirea din stomacul elefantului ne dadea ameteli. Soapta existentei noastre claustrate degaja atat de multa caldura incat, intr-o zi, pe cand dormeai, i-am cerut sa ma arunce afara, pentru un gat de aer rece. Clipa dezarmarii, dezmembrarii, mutilarii. Ai luat fapta ca suprema tradare, furia te innebunise, elefantul devenea vulcan si trebuia sa ma ascund de apele-ti involburate in inima pamantului.
Te-am cautat apoi prea mult...dar circul tau era departe, mai departe tu decat se poate imagina.
Stiu ca vei umbla la nesfarsit pe spatele elefantului ce-ti bate in piept, ca vei biciui neinduplecata orice om rastalmacindu-ti V-ul din frunte si lumina din ochi.

Circul nostru, nici n-a existat. Doar gemete-n soapta, elefanti si karme...
si V-ul de la "Vis".

Vom trai si te voi duce-n spate pentru totdeauna.
Amin.

Cea mai frumoasa parte

De ce nu mai visez nebuneste? Sau nu-mi mai amintesc ce visez? Nu cred ca doua-trei Xanax-uri (in total) pot anula toata imaginatia subconstientului unui alde mine si nici ca hotararea de a ma invartosa spiritual are legatura cu aceste pierderi.
Ca sa intelegeti, updatez :
De o luna intreaga sunt, pentru prima data dupa 10 ani, in absoluta deplinatate a facultatilor mintale (atatea cate am). Anumite situatii limita petrecute recent au avut efectul unor grenade cu cuiul scos bagate direct in gura si lasate sa explodeze. In loc sa faca asta, au implodat si mi-au readunat creierii de pe unde pluteau de mult timp incoace, deschizand ochi, constiinta, schitand planuri de viitor si rastalmacind principii insusite gresit si urmate si mai gresit, in vesnica neincredere si necunostinta de cauza. M-am trezit, cum s-ar spune, la o realitate imediata destul de usor de acceptat, putin dureroasa si cu emotii pentru ce se mai poate si nu indrepta. Sunt exagerat de treaz, de rezervat, de calculat si de dornic de imbunatatire drastica a tot ce-i schimbabil in mine si deocamdata-mi prieste exemplar. Am, ca si voi, un singur cer deasupra capului, si-i cer cerului meu si-al vostru sa ne poarte de grija, fiecaruia dupa nevoi.
Un singur lucru ma intristeaza si obliga la reactie : nu mai visez interesant si fara asta dorm degeaba. Nu visez, nu scriu, functionez la relanti..pana imi gasesc echilibrul si mijlocul in toate, cel dupa care tanjesc. Ma concentrez pe (in sfarsit) lamuritele-mi sentimente, pe trairile ce insotesc cele mai marunte intamplari zilnice, ma analizez, ma surprind reactionand diferit de pana acum, ma privesc in oglinda, ma plac in cu totul alte moduri, ma invat si ma verific. Uit sa mai visez pentru ca-s treaz mereu.
Cand se vor linisti toate, imi voi aminti de lumea paralela de care mi-e dor dar care ma va astepta sa-mi gasesc fericirea.
Si fericirea e (oare?) la o aruncatura de inel distanta.

Cu dor de vise si credinta-n piept: "nu vrei, totusi, o fata si un baiat?"

Tricoul

Nu beau cafea de obicei, dar uneori mi-e dor de ea prin tine.
Acum m-as lega strans de o cafea cu lapte insa nu stiu sa o prepar.
Imi voi aprinde tigara si voi face o cafea intiatica, brun-roscata, sa nu fie tare. Lapte de la tara nu mai am. Dar voi turna piesa asta-n ceasca.

Inchisoarea alba

Un draft amarat, dintr-o ultima noapte de amor, intaie noapte de razboi frenetic. N-am vrut sa-l pierd, asa ca public:

"Stapaneste marile, slujeste-te de gratiile zeilor!"
Fratioare, daca nu stii pe ce lume traiesti, ia un distonocalm si vezi-ti de maruntisuri...
Dintr-odata, nimic nu mai parea tangibil,se apuca de impuscat spre curcubeu pana cazura culorile si cerul ramase mov. Si atunci simti din nou ca poate inota pe spate, spre nord, unde-l asteptau ursii polari visand la foci grase si epoci inghetate cu adevarat. Intre doua aisberguri, ferindu-se sa se scufunde, privea necontenit in urma, doar doar s-or aduna pamanturile la orizont si intinderea de ape n-o mai fi atat de mare. Isi amintea alizeele de Creta batand asfalturile orasului brusc transformat in rai, isi sufla aer cald peste genunchi cu gandul ca, da, de data asta, totul va ramane la fel si va parea firesc, ferite-ar sfantu de fericire!
Sunt un netrebnic de care mi-e drag pentru ca-l vad din afara. De altfel, cum spuneam mereu, nimic nu e ceea ce pare.
Stapane, eu in gratiile cui intru?

Am ales

Am ales sa nu vorbim nimic timp de o saptamana.
Sa nu ne spunem absolut nici un cuvant
fara valoare artistica sau irefutabilitate.
Sa zacem muti alaturi unul de celalalt in liniste coplesitoare.

Nu e ambitie prosteasca
nici vreo ludicitate-n necuvantarea noastra.
E pur si simplu timpul ca, pentru o saptamana,
sa nu vorbim nimic, stapana.

A opta zi dac-a venit,
mai sper ca nu vom fi murit..

Asteptandu-l pe Marquez

Macondo-n vis

Realitatea e urmatoarea : sunt sanatos si nicicum fericit de lumea asta. Ca orice om caruia nu-i lipseste cu adevarat nimic, decat poate o strachina de bors si un sforait in surdina al mereu aceluiasi nas. Satul asta nu mai e nici macar suportabil...cand ma dusuiesc imi vine in gand monologul Isabelei vazand cum ploua la Macondo., iar spalatul putinelor vase care se incapataneaza sa se murdareasca drept semn ca in casa asta nu e rendez-vous, ci, poate,chiar locuieste cineva; spalatul vaselor, asadar, imi suna ca poema chiuvetei lui Cartarescu in care un gandac se iubeste cu gaura din perdea. Oare Marquez mai are de gand sa vina sau ne lasa cu umerii pleostiti, in ploaie, ca Godot?

Incerc tot mai des sa-mi rad singur si sa-mi povestesc in oglinda intamplari de soi, doar-doar nu mi s-o parea la nesfarsit absurd si comic sa-ncerc a-mi face zgomot, altul decat basul vecinilor, cucurigul cocosilor de sub balcon si flatulatiile libere de constrangerile traiului in doi. Vorbesc asadar singur, inganandu-l si aprobandu-l pe Badea, elogiindu-l pe Ilf (poate chiar si pe Petrov, daca nu as fi aproape convins ca succesiunea in care le apar numele pe carti nu e intamplatoare ci e data tocmai de importanta rolului fiecaruia in desfasurarea actului creator); cred ca vorbesc si prin somn, sunt curios ce spun vecinii de monologurile nocturne pline de absurditati morbide, ca visele mele.
Ultima data, in vis, mi s-a sugerat insistent ca ar trebui ca urmatoarea carte pe care o cumpar sa fie Aventura lui Miguel Littin, clandestin in Chile. Evident, mai increzator (dintr-o susceptibilitate frivola pentru asemenea chestiuni) in propriile-mi dejectii mentale decat in orice alt tip de manifestare spiritual subversiva (mai ales ca cele dintai imi sunt dragi, ca tot ce-mi apartine, de la umilul vis intrauterin imaginand viitoare ratuste plutind in clabuc intr-o viata ce urma sa fie, pana la cele mai abominabile imagini cosmaresti recente), ma indrept chiar a doua zi spre mall-ul ce gazduieste oarecum vulgar Carturestiul din sat si ma opresc in dreptul cartii. Evident ca nici acum nu posed lucrarea, pentru simplul fapt ca, urmand o regula nefiresc de repetitiva, imi cumpar intotdeauna o alta carte decat cea pe care imi propun sa o iau in ziua respectiva. Asadar, toata palavrageala asta doar pentru a-mi cere public iertare taichii Marquez pentru tradare, asumandu-mi spasit vina de a nu-i fi respectat indemnul si de a-i fi preferat pe rusi de data asta.
Trebuie ca de vina e doar faptul ca incercarea de a intregi colectia de lucrari Marqueziene se loveste mereu de pretul lor aproape batjocoritor de mare. Iata, viata bate visul, the Hamlet way.

Cum spuneam, e bine sa visez cu rost cand simt ca rostul trairii reale e oarecum plictisitor, iar alte stimulente pentru simturi
lipsesc cu desavarsire din practicile-mi curente.

Aud ca in josul tarii cresc ghiocei uriasi in gradinile din fata blocurilor, astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie. Poate nu a veacului de singuratate si sigur as muri sa nu pot spune ce gandesc.