Thursday, November 17, 2011

Omul din tine

Sau dacă eşti plăpând, singurul tău gând, care te macină la nesfarşit, e cum să nu mai fii plăpând aşa cum eşti. Când te găseşti cum te găseşti de fiecare dată în acelaşi chip, plăpând sau altcumva la fel, tot vrei să fugi de plăpânzenie într-o dârzenie străină, tu care habar n-ai cum să fii dârz când te cunoşti atât de bine, şi mai ales atât de bine îţi cunoşti neputinţa de a fi cum ţi-ai dori, anume dârz.

Căci, sigur, tu esti conform cu felul tău de-a fi, aşa cum ninsoarea este ea însăşi fiindcă ştie când şi cum să ningă, pământul se învârte pentru că s-a trezit cândva că trebuie să se învârtă şi tot asta face încă de atunci, rugăciunile oamenilor şi-ale tuturor sfinţilor se ridică la cer, odată rostite, căci altfel n-ar fi rugăciuni; ca toate astea cu rostul lor, tu te-ai născut plăpând cu rostul tău, şi mergi aşa încă de când mergi şi-ai să tot mergi la nesfârşit la fel.

Sunt scurtele momente în care ţi se pare ca nu mai eşti tu şi asa cum ţi-ai dorit mereu, crezi că s-a schimbat ceva în mersul tău, că mergi mai drept, ori mai dârz pe alocuri şi-asa te iei cu altele pe drum până-ntr-o zi când, fără să-ţi dai seama, te-mpiedici de ceva ce nu există şi cazi în genunchi, pentru că tu, de fapt, eşti plăpând. Îţi juleşti rotulele şi podul palmei, devii din nou conştient de propria-ţi întrupare, te ridici ştergându-te de praf ori, uneori, de noroi, şi te adânceşti subit într-o tristeţe fără margini când realizezi că praful de care te-ai şters, ori, uneori, noroiul, erau dârzenia ta aiurea asumată.

O vreme după aceea, unul şi altul îţi strigă-n faţă cat eşti de breaz, în general, şi cât de norocos că te-ai născut printre aleşi, căci sigur toţi au văzut cum, într-o lume grea de genunchii celor căzuţi, tu mergi frumos şi drept înainte şi nu cazi în genunchi uşor, şi tu când îi auzi vorbind aşa te bucuri de cum se vede mersul tău şi de cum nu-şi dă nimeni seama că tu nu cazi pentru că te ştii plăpând şi mergi cu grijă pe picioarele tale plăpânde care nu mai vor să cadă căci te doare.

Atunci te pierzi din nou din vedere, uiţi că grija ta pentru mersul lent dar sigur te-a făcut să nu mai pari plăpând şi să cazi, şi uitând toate astea, te găseşti intr-o zi cu o durere insuportabilă la una din rotule şi cu genunchii plini de praf, sau uneori, chiar de noroi, pentru că tu, uitând de mersul tău grijuliu, ai început să mergi cum se nimerea şi atunci te-ai împiedicat din nou de acel ceva inexistent care împiedică oamenii plăpânzi şi neatenţi la condiţia precară a mersului lor. Cum uitarea e fireasca între voi, oamenii, ciclul se va repeta la nesfârşit, şi nici sute de rotule sparte ori murdare de noroi nu te vor face atent pentru totdeauna.

Înţelegi atunci, că toate astea-s în natura ta, că nu prea poţi schimba nimic, aşa cum ninsoarea nu va înceta să ningă, pământul să se-nvârtă, ori rugăciunile să urce. Eşti doar o altă pereche de picioare moi care traieşte cu speranţa...

No comments:

Post a Comment