Sunday, April 29, 2012

Ape

Zilele din urmă m-au adus lângă ape. Ore întregi cu ochii în apă, după nimic. Ca și cum niciodată nu mai privisem apa cu atâta atenție. O atenție dezinteresată, necondiționată, ca o nevoie de bază, ca o dragoste. Și gândurile care se adună spre a fi alungate cu mâna, ca niște muște, nu se alungau deloc.

Gândeam cum luciul acela de apă, atât de subțire și aparent destructibil, e incredibil de puternic și de netrecut. Separă lumi. Asta din punct de vedere filozofic. Și apoi ideea că un lucru așa banal precum o baltă poate naște o sumedenie de percepții, după cum te mână inima sau mintea să privești. Fizic, e apa care a dizlocuit pământul; chimic, impură microbiologic; istoric, mâlul poartă urme de bocanc rusesc; geografic, o baltă pe o hartă; spiritual, te botezi în ea sau chiar Îl vezi pe Dumnezeu; realist, poți pescui dacă ai răbdare; adevărul e că, în definitiv, îți poate fi mormânt sau hrană sau răcoare sau plâns. Sau toate la un loc, când nu mai ai nimic altceva.

Te muți cu ochii pe luciul apei și-n afara diferenței dintre stările de agregare ești una cu tăcerea bălții și cu nepăsarea ei. Ridic într-un final privirea și reușesc pentru o clipă să alung cu mâna muștele; realizez că aberez căutând ciuperci comestibile în luna aprilie, și încă unele negre. Chiar de-ar fi fost bune de mâncat, de fumat, de preschimbat în artă precolumbiană sau de aruncat cu ele asupra unor nedreptăți ultragiante, ciupercile negre sunt de negăsit zilele acestea.

În schimb e roi de gânduri plutind pe luciul apelor statute...

Saturday, April 21, 2012

Șunca și cerneala lui Borges

Încă unul din visele acelea, în care Borges, scriitorul, ne cinstea cu cerneală englezească de cea mai bună calitate, în chip de băutură a atotcunoașterii, cu dorința candidă de a ne face să percepem arta adevărată într-o felie gigantică de șuncă pictată 3D ca o scară spre rai. Mi s-a părut foarte frumos din partea lui, astfel că i-am mulțumit. Numai că cerneala avea gust de cerneală și șunca nu ducea la cer dacă pășeai pe ea ci mai degrabă se afunda în țărână.
Mai apoi, două trenuri treceau simultan la câțiva centimetri de mine în direcții opuse, în mare viteză. Asta îți poate da de gândit.

Mulțumesc, Tim Burton, pentru film. Îmi era dor.