Ape

Zilele din urmă m-au adus lângă ape. Ore întregi cu ochii în apă, după nimic. Ca și cum niciodată nu mai privisem apa cu atâta atenție. O atenție dezinteresată, necondiționată, ca o nevoie de bază, ca o dragoste. Și gândurile care se adună spre a fi alungate cu mâna, ca niște muște, nu se alungau deloc.

Gândeam cum luciul acela de apă, atât de subțire și aparent destructibil, e incredibil de puternic și de netrecut. Separă lumi. Asta din punct de vedere filozofic. Și apoi ideea că un lucru așa banal precum o baltă poate naște o sumedenie de percepții, după cum te mână inima sau mintea să privești. Fizic, e apa care a dizlocuit pământul; chimic, impură microbiologic; istoric, mâlul poartă urme de bocanc rusesc; geografic, o baltă pe o hartă; spiritual, te botezi în ea sau chiar Îl vezi pe Dumnezeu; realist, poți pescui dacă ai răbdare; adevărul e că, în definitiv, îți poate fi mormânt sau hrană sau răcoare sau plâns. Sau toate la un loc, când nu mai ai nimic altceva.

Te muți cu ochii pe luciul apei și-n afara diferenței dintre stările de agregare ești una cu tăcerea bălții și cu nepăsarea ei. Ridic într-un final privirea și reușesc pentru o clipă să alung cu mâna muștele; realizez că aberez căutând ciuperci comestibile în luna aprilie, și încă unele negre. Chiar de-ar fi fost bune de mâncat, de fumat, de preschimbat în artă precolumbiană sau de aruncat cu ele asupra unor nedreptăți ultragiante, ciupercile negre sunt de negăsit zilele acestea.

În schimb e roi de gânduri plutind pe luciul apelor statute...