Cânt de ploaie și iubire

E atat de întuneric în toiul zilei,
că mi-e teamă de frângerea oaselor de sticlă
ale nefericiților ce poartă boala.
Dacă se sparg de întuneric?
Și-n bezna asta monumentală
îmi iubesc femeia ca și cum n-ar exista durere,
ci doar idolatrie.
Nelipsitele zbateri de mușchi de la lipsa de calciu
și pentru asta tună încă o dată: casă de piatră, viață lungă și măiastră.

Lasă împlinirile și fugi în casă,
ai ușa deschisă pentru încă doar un minut,
repudierile dor și frigul atacă.
Întunecate cai ale Valhallei, dulapuri care vorbesc, fulgere și tunete albastre: cântați-mi iubirea!

Sfarșitul nu-i aici

Suntem două umbre, continuând să ne bântuim gândurile.

Tablou cu natură aproape moartă:
În piața publică a micului nostru oraș, mulțimea ne cere insistent moartea. Călăul se simte obligat, pe bună dreptate. Încătușați, cu mâinile la spate, privindu-ne liniștiți, cădem în genunchi. Timpul trece greu, film în reluare. Prăbușiți, ochi în ochi, zâmbet în zâmbet, ne așezăm impasibili capetele pe trunchiul de lemn însângerat de vreme și trăsnind a moarte. Ea, Neființa, ne ia pe rând; pe mine primul, îmi privesc nepăsător capul rostogolindu-se pe eșafod și-mi trimit speranțele spre tine. Iubesc felul mareț în care îți astepți fatalitatea ca pe ultima binecuvântare a unei vieți împlinite de farmec și melancolie.
Ce melancolie!

O lovitură perfectă, curată și sinceră ca nașterea unui prunc. Acum capetele noastre zac alăturate în țărână, la picioarele mulțimii victorioase, continuând să se privească în ochi și să-și zâmbească așa cum facem și noi, de dincoace de lume. Ce mai poate opri acum fericirea finală, decât trezirea din vis în aceeași viață în care ne-am culcat și-n care nu ai nicio șansă să ți se taie capul din senin pentru a nu te mai gândi la dragostea care gandește la rândul ei la tine.
Ce nefericire! Suntem oameni vii, continuând să ne bântuim visele.