Lullaby

Nu e tocmai un post potrivit pentru zilele astea, asa ca va spun.. contine chestii care nu se potrivesc cu starile de spirit ale multora dintre voi; atat si acum am, atat si acum dau.

Fara a avea pretentia ca citez, il voi evoca pe Cristian Tudor Popescu spunand ceva de genul: visele sunt excrementele mintii, asa cum trupul are nevoie de excretie, creierul se curata prin visare de toate impuritatile care, altfel, ar afecta drastic realitatea individului.

Introduc prin fraza de mai sus afirmatia ca asta-noapte, din nou, metaforic vorbind, subconstientul meu a fost la dializa sau mai rau...

Visez ca un tren viu , calarit de o entitate monstruoasa conturand un chip de regina, insotita de o familie regala si mai terifianta ca aparitie, goneste spre mine urlandu-mi repetat : "He came, your son!!". Aud aberatia asta de cel putin 5-6 ori,cu atat mai violent cu cat trenul se apropie si urmeaza probabil sa ma pulverizeze, amintindu-mi pana in ultima secunda : "he came, your son!".
Acum, sigur, ca imagine, tot ce-i extravagant imi place din oficiu, dar daca n-ar fi constienta ca e un cosmar si trebuie perceput astfel...
M-am trezit ca si in alte randuri naucit, auzind in continuare ca mi-a venit fiul (sau poate soarele?), am zambit, am privit inelul de pe perete si m-am intrebat de ce, printre atatea privelisti dulci de sezon, creierul meu isi face dusuri sub care canta nestingherit melodii abjecte cu regine moarte si fii ce vor urma, stropiti cu gazolina si aprinsi in cinstea soarelui cu care ii confund.

Personajele din vis seamana izbitor de mult cu cele de mai jos (pana si in privinta faptului ca le-am perceput pictate) si stiu ca o legatura subconstienta cu ele exista undeva.


Michael Hussar

Kris Kuksi


Prea bine nu ma descurc niciodata nici in realitate, asa ca incerc sa ma opresc sa-mi mai pese.
A, si de multe ori sunt foarte mandru de blogul asta dar si cand mi-e sila de el, ca acum...

Zile calde, dragii mei, ma duc sa cant ceva sub dus.



PS: Evrika!!! De la 1 al anului viitor, voi muta toate consideratiile strict personale de pe bellamuzica pe un blog nou; e un mod sanatos de a-mi separa starile, cititorii/ascultatorii, de a separa lucrurile care nu au ce cauta aici de cele care au ce cauta pe aici. Sa ne vedem cu bine, acolo unde ne e locul.

Chanson de toile

Foto : Frederic Fontenoy via Visual Tone

Nimic nu e mai nasol decat dimineata mea de luni. Cea mai vulnerabila si nesigura zona a saptamanii, ma trage in jos, ma intoarce, ma ameteste din toate punctele de vedere. Astazi e din nou randul Domnisoarei C. sa semneze condica de sugestii si reclamatii subliminale iar jocul linistii desavarsite e dintre cele mai periculoase si mai intru izbanda din cate am experimentat. Se anunta zile grele, dupa cum spuneam, si in fata singuratatii de Craciun nu pot decat sa ma insotesc cu multe sticle colorate ce fi-vor odihnitoare cand savarsite. E o vreme (scurta, ce-i drept) de cand incerc sa ma ancorez mai mult in realitate (odata ce am realizat ca pluteam in permanenta undeva la un metru deasupra solului), dar realitatea se dovedeste a fi foarte greu de infruntat, iar un aluat semidens ca al meu se cazneste (pare-se in zadar) sa ramana intr-o forma predefinita care sa asigure stabilitate. N-am inteles nici eu nimic din ce am scris...ba da....ca am sa incerc sa dorm adanc doua saptamani la rand. Ma voi trezi, evident, intr-o alta zi de luni cand, din nou zdruncinat aiurea, voi scrie la fel si voi vrea sa readorm.

Bunaoara, somnul (in caz ca nu e cel definitiv) ingrasa, iar un asemenea aspect este totalmente de evitat.

Wonderful life

Maine vad Odyssey unplugged, sambata Mircea Baniciu cu esarfa in dar de sarbatori, in seara de Craciun sunt in Office's la Suceava, a doua zi la Bacau pentru reintalnirea cu corul copilariei mele si de revelion in Budapesta si la Viena. Chestiile astea fac diferenta intre o viata nasola si una misto, avand in vedere ca in rest am o mana paradita cu care nu mai pot munci asa cum trebuie la volumul de munca ce se intrevede in perioada asta, situatia-mi juridica nu i tocmai roz, femeile importante au disparut cu desavarsire din tablou, banii vin si pleaca mai abitir decat starile mele de spirit alternand, sunt o masa de poker fara jetoane. Adica verde si neted, ca linistea din Ajun.

Grija la gropile de sub zapada si...(o spun pentru ca pericolul creste in perioada asta) nu va sinucideti! Nimic nu poate fi mai rau decat dezamagirea ca dincolo nu exista nimic.
Aici ne-ntampina la fiecare ceas o viata minunata!

Nu ma-ntreba nimic

Ma simt ciudat, acum ca s-a racit cu adevarat si a inceput sa ninga.
Aici, totul e la fel. Mai frig afara decat la altii, mai cald inauntru decat la toti ceilalti si mult mai dezorientant pentru sonarul nostru interior. Am auzit deunazi la radio ca pelicanii incep sa migreze haotic si ajung in Siberia uitand drumul catre Africi.
Iar noi, pentru ca trebuie, invatam sa pasim singurei pe pojghita de gheata ce a format-o astazi ploaia pe asfalt; ne dezechilibram si plangem c-am cazut, ne ridicam si cadem iar, caci genunchii ne sunt acum firavi precum ai unor pui abia fatati, direct in frigul de ziua nationala.
Ne ies aburi din nari si scancete jalnice din piepturi, privim in stanga si-n dreapta dupa trecatori cu chipul mamei, si mama nu e nicaieri, si iar ne tremura genunchii si ochii lacrimeaza pentru ca simtim acut secunda in care iata, vom cadea din nou. Si cat de singura te simti!
Si cand plangem, plangem amandoi, si toti oamenii din lume, de acum si de-a pururi, plang mereu cate doi, chiar daca nu stiu si chiar de plang unul de dorul mamei si celalalt c-a mai trait o zi. Cred in ingemanarea oamenilor, in simtirea-n doi, in jumatati si ambivalente, in infratire si impreunare, in scancetul comun al fruntilor lipite si in caderea in genunchi, asa cum cred in caderea in pacat si in sperantele ce nu sunt fara rost.
Anii din urma continua sa aduca sarbatorile asa cum le aduceau odata, noi insa le primim cu atata teama ca ne-am dori sa nu mai existe. Pentru noi, ziua de Craciun ar trebui sa fie la fel de insemnata ca un mijloc de aprilie sau noiembrie...si in anul asta, frigul a venit mai repede si va sta mai mult. Noi amandoi stim asta.

Ne ies aburi pe nari si avem incredere in durerile noastre, caci, spunem, tot in doi, "vor fi meritat din plin candva!".

Sonarul pelicanilor abia incepe sa se defecteze, iar Siberia nu e un loc in care sa te ratacesti pe timp de iarna. Fa focul si preumbla-te prin casa.

Copila draga......in fiecare lacrima, un stol de pelicani.