Nu ma-ntreba nimic

Ma simt ciudat, acum ca s-a racit cu adevarat si a inceput sa ninga.
Aici, totul e la fel. Mai frig afara decat la altii, mai cald inauntru decat la toti ceilalti si mult mai dezorientant pentru sonarul nostru interior. Am auzit deunazi la radio ca pelicanii incep sa migreze haotic si ajung in Siberia uitand drumul catre Africi.
Iar noi, pentru ca trebuie, invatam sa pasim singurei pe pojghita de gheata ce a format-o astazi ploaia pe asfalt; ne dezechilibram si plangem c-am cazut, ne ridicam si cadem iar, caci genunchii ne sunt acum firavi precum ai unor pui abia fatati, direct in frigul de ziua nationala.
Ne ies aburi din nari si scancete jalnice din piepturi, privim in stanga si-n dreapta dupa trecatori cu chipul mamei, si mama nu e nicaieri, si iar ne tremura genunchii si ochii lacrimeaza pentru ca simtim acut secunda in care iata, vom cadea din nou. Si cat de singura te simti!
Si cand plangem, plangem amandoi, si toti oamenii din lume, de acum si de-a pururi, plang mereu cate doi, chiar daca nu stiu si chiar de plang unul de dorul mamei si celalalt c-a mai trait o zi. Cred in ingemanarea oamenilor, in simtirea-n doi, in jumatati si ambivalente, in infratire si impreunare, in scancetul comun al fruntilor lipite si in caderea in genunchi, asa cum cred in caderea in pacat si in sperantele ce nu sunt fara rost.
Anii din urma continua sa aduca sarbatorile asa cum le aduceau odata, noi insa le primim cu atata teama ca ne-am dori sa nu mai existe. Pentru noi, ziua de Craciun ar trebui sa fie la fel de insemnata ca un mijloc de aprilie sau noiembrie...si in anul asta, frigul a venit mai repede si va sta mai mult. Noi amandoi stim asta.

Ne ies aburi pe nari si avem incredere in durerile noastre, caci, spunem, tot in doi, "vor fi meritat din plin candva!".

Sonarul pelicanilor abia incepe sa se defecteze, iar Siberia nu e un loc in care sa te ratacesti pe timp de iarna. Fa focul si preumbla-te prin casa.

Copila draga......in fiecare lacrima, un stol de pelicani.