Monoloagele nebuniei - (III) Nebuna lucida

Melcii pestilentiali au fost alungati de un animal gigantic si difuz, al carui corp are forma unei ploi inodore si incolore care cade fara incetare peste oras. Oamenii si au dat repede seama ca ploaia nu era o ploaie adevarata, pentru ca ploua fara picaturi si nici baltoace nu se formau pe strada.

Tot orasul e imbibat acum de ploaia-animal. Ploaia-animal traieste chiar in materia orasului, in caramizi, in sticla, in asfalt, in lemnul arborilor, in apa potabila si in aerul pe care il respiram.

Ploaia animal se hraneste cu continutul lucrurilor. Ea goleste, extrem de incet si imperceptibil, tot ceea ce are o inima, un suflet, un sens. Lucrurile nu mai sunt decat niste carcase. Sa zicem ca ti-e pofta de un mar: il cumperi, si marul nu are nimic in interior. Painea nu mai are miez, gainile fac oua transparente. Arborii nu sunt decat niste trunchiuri umflate. Cand ridici o piatra, iti dai seama ca este suspect de usoara. Pestii, a caror piele nu mai imbraca decat o bula alungita de aer, plutesc pe suprafata fluviului. De fiecare data cand un caine se forteaza sa te latre, nu auzi decat un sasait si, uneori, il vezi cum se prabuseste ca un fragil castel din carti de joc. Bronzul staturilor a devenit mai subtire decat o foaie de hartie, iar soclurile se pulverizeaza sub greutatea unei vrabii.

Ploaia-animal patrunde din ce in ce mai adanc. Nimeni n-a putut gasi adapost impotriva ploii-animal. Oamenii au incercat absolut totul : umbrela metalica, pelerina zincata, refugiul subteran blindat, revolta si tacerea. In vremea din urma, ploaia-animal a inceput sa devoreze si timpul. Nimeni nu-si mai da seama daca e noapte sau zi, daca e stare de trezie sau de somn, daca e singur sau inecat in multime, daca isi atinge propria sa piele sau pielea altuia, de care este lipit in uriasul conglomerat de fiinte golite.

Pentru ca ploaia-animal traieste, deasemenea, in carnea oamenilor, in sangele, in gesturile si in visele lor. In plus, ea are darul ubicuitatii. Ea pulseaza in interiorul fiecarui gand, al fiecarui cuvant pronuntat. Nimic nu i se poate ascunde, ea stie tot, in fiecare moment al zilei si al noptii. Ea supravegheaza toate creierele in acelasi timp, pentru ca ea respira in acelasi timp in toate creierele. Ea vorbeste cu noi in acelasi timp cu noi, ca si cum ar fi a doua noastra voce. Frazele ei sunt, deocamdata, destul de primitive, cum ar fi : "Oh, domnule, nu trebuie sa va ganditi la asta". Sau : "Ah, destul, ati mers deja prea departe". Sau, pur si simplu : "Lasati-o balta, nici asa n-o sa iasa nimic".

Unde-i vremea melcilor pestilentiali, se intreaba lumea. Ei, cel putin, erau atat de tacuti...

Matei Visniec - Omul-pubela/Femeia ca un camp de lupta