Suntem două umbre, continuând să ne bântuim gândurile.
Tablou cu natură aproape moartă:
În piața publică a micului nostru oraș, mulțimea ne cere insistent moartea. Călăul se simte obligat, pe bună dreptate. Încătușați, cu mâinile la spate, privindu-ne liniștiți, cădem în genunchi. Timpul trece greu, film în reluare. Prăbușiți, ochi în ochi, zâmbet în zâmbet, ne așezăm impasibili capetele pe trunchiul de lemn însângerat de vreme și trăsnind a moarte. Ea, Neființa, ne ia pe rând; pe mine primul, îmi privesc nepăsător capul rostogolindu-se pe eșafod și-mi trimit speranțele spre tine. Iubesc felul mareț în care îți astepți fatalitatea ca pe ultima binecuvântare a unei vieți împlinite de farmec și melancolie.
Ce melancolie!
O lovitură perfectă, curată și sinceră ca nașterea unui prunc. Acum capetele noastre zac alăturate în țărână, la picioarele mulțimii victorioase, continuând să se privească în ochi și să-și zâmbească așa cum facem și noi, de dincoace de lume. Ce mai poate opri acum fericirea finală, decât trezirea din vis în aceeași viață în care ne-am culcat și-n care nu ai nicio șansă să ți se taie capul din senin pentru a nu te mai gândi la dragostea care gandește la rândul ei la tine.
Ce nefericire! Suntem oameni vii, continuând să ne bântuim visele.
No comments:
Post a Comment