Fluviul

Mi-e draga Dunarea. Mi-e draga Dunarea de parc-as fi crescut din ea, cu soarele si baltile-i calde la cap si la picioare. Mi-e Dunarea altoi pe suflet si nu stiu de ce.
Intr-un fel, nimic nu justifica afinitatea, dorul asta de mal a crescut nevazut in mine, benign si ascuns, ce-i drept, dar sigur si proportional cu anii in care ceva sau cineva ma proiecta inconstient pe drumurile arse ale Dobrogei, prin smarcurile Deltei sau de-a dreptu-n valuri.
Iubirea de la 15 ani era din Calafat. Imi mirosea a Dunare din toate pozitiile si era neagra de atata soare, curata si sarata ca la 15 ani, cu sotroanele jucate-n port, innotatoare prinsa-n plase de pescari alcoolici; tot o olteanca si un dor, foc de mica, foc si azi probabil, sigur foc o viata. Dunarea arde oameni, nu ii stinge.
Atunci am cunoscut apele.
Si apele s-au revarsat in mine in torente, inundandu-mi ogoarele muntene cu alge si schelete vii de lostrita. Ma voiam casatorit cu o sirena, atata tot; dar apele-mi harazira stele de mare, toate cazatoare, care mai de care imbracata-n scoici, pudrata cu nisip si invelita noptile in puf de cormoran; regina noptii mele dunarene inca nu sosise.
Apoi fu nordul alergand spre mare in galop. Fiica Prutului m-a dus pe catamaran la grecii din Sulina sa-mi cante "Kanenas" si m-a trecut inot Golovita pana la Gura Portitei; stia, cumva, si ea, de mal si graniceri, si de baraje mari care, intr-un sfarsit, oprisera apele noastre in drumul lor spre vesnicie.Si Delta am adunat si atunci.
Mi-e draga apa Dunarii caci a nascut-o pe ea. Dintr-o insula intr-alta, din neam amestecat strain aici, mi-au nascut-o apele. Si mirosea la randul ei a prima dragoste, si ultima, de data asta. Racul din mine facuse insolatie innebunit de perlele ei feciorelnice brun-inchise de fotosinteza subacvatica ce-o plamadea la nesfarsit desavarsita.
Ti-ai mirosit vreodata pielea de la plica bratului drept, vara-n amiaza mare, dupa o jumatate de ora de stat in soare? Spune Spuskind, in Parfumul : acolo e esenta odora a fiecaruia. Am adulmecat-o pe ea pana i-am sublimat mirosul intr-o gramajoara de pulbere fina, criselefantina, pe care o port la gat. Am scris pe sticla ce deveni mormant gramezii mele de fildes si aur decantat :" aici veti gasi ultimul strop de Dunare atunci cand Dunarea va seca"
Ma vor gasi si-si vor spune : "un fluviu cat o viata de om, un fluviu intr-un gram de dragoste pura, asta da iluminare!"
Acum mi-e Dunarea amara, caci mama fierbe raci in lacrimi, orasu'-ti vechi nu ne mai stie si tace ca pestele-n bors sub straturi repetate de vopsea albastra portuara (mortuara), acoperind rugina si veghind sa creasca din albastru-i cerul si uitarea.
Si cum, intr-o parere, nu-i dor sa nu te lase si apa sa nu zboare cand e cald, simt sudul ca-mi va sorti sirena; tot neagra si sarata, aprinsa, adanca, vesnica...