Femeia-copac

Stau in sezut si privesc intr-un punct fix. A ajunge la el a devinit menirea mea.
Sunt femeia-copac si am la dispozitie douazeci si patru de ore sa-mi primenesc specia. Tin in pumnul drept cateva seminte si-un manual de instructiuni in buzunar. In poala mi s-a urcat o gramajoara buna de gandaci ivorii. Unul dintre ei poarta coroana si-mi sopteste continuu : "da-mi mie cartea, ridica-te si ia-o la drum! E tarziu!"
Sunt femeia-copac, tin in maini o carte, cateva seminte si in poala gandacii ivorii. Am exact douazeci si patru de ore la dispozitie sa-mi indeplinesc misiunea.
Ma ridic, cu privirea tinta-n punctul zero, calculez distante, timp, religii. Pasesc din ce in ce mai apasat, segmentul se scurteaza-ncet dar sigur. Gandacul mi s-a urcat pe umar si-mi citeste instructiuni din manual. Un fel de recital in contratimp. Simt cum se scurge timpul, vad cu se pierd distantele, semintele se incalzesc si-ncep sa germineze. Timpul, iata-l, alearga inaintea pasilor mei si trebuie sa ma grabesc. Il calc pe pantofi si nu-mi cer scuze, e o cursa murdara, o piedica, doua,-l depasesc. Urechile ciulite la gandacul ivoriu, mana stransa pe comoara vegetala, alerg in fata timpului, inca un salt si inca zece ore. Gandacii se zdruncina dar nu se pierd cu firea, citesc acum pe mai multe voci, semintele incep sa incolteasca, e neliniste si graba, ma lupt cu mitozele lor, incep sa le creasca sani si capete. Gandacii ridica tonul, grabesc ritmul, mananca litere, cuvinte-ntregi, ma gadila cu elitrele dar nu e timp de indoieli. Trei ore si si ajung acolo.
Respiratia mi-e de-acum liniara, pulsul ropot de aplauze si sprintul delicatesa. Privesc in pumn, ma ingrozesc, semintele incep sa explodeze una cate una-n muguri noi. In cateva minute sunt acolo! In cateva minute, acolo!! Ultimul efort suprafemeiesc-copac, ultimele minute ale ultimelor ore dinaintea prohibitiei si mortii unui vis.
Sunt suflet din sufletul lumii, parte din timp si spatiu, misionar fanatic si iata, am ajuns sa pot muri in liniste, precum somonii in amonte primavara. Am ajuns la timp...la timp sa plantez femei-copac la Ecuator, cat inca mai e soare.
Gandacii spun in carte scrie ca din seminte aruncate la Ecuator vor rasari paduri de ochi albastri si lila, gradini de plete negre-n jurul lumii ca un brau, din Brazilia-n Nepal nestavilite rauri de secretii femeiesti, nectaruri, seve, otravuri,leacuri si dorinti, pentru o mai grabnica izbavire a noastra, a tuturor.
Adevarata gradina a Raiului din care nu veti mai pleca. Cu femeile-copac, e treaba voastra cum traiti. Voi respirati-le aerul, mancati-le fructele, faceti-va leagane, legati-va hamace-ntre picioarele lor sau chiar taiati-le mainile si parul pentru foc, imi e totuna.
Intre ambitie si delasare inca sunt eu, gandacii roiali si semintele-asteptande. Chiar din momentul asta, am douazeci si patru de ore sa ajung la Ecuator!