Femeia-copac

Stau in sezut si privesc intr-un punct fix. A ajunge la el a devinit menirea mea.
Sunt femeia-copac si am la dispozitie douazeci si patru de ore sa-mi primenesc specia. Tin in pumnul drept cateva seminte si-un manual de instructiuni in buzunar. In poala mi s-a urcat o gramajoara buna de gandaci ivorii. Unul dintre ei poarta coroana si-mi sopteste continuu : "da-mi mie cartea, ridica-te si ia-o la drum! E tarziu!"
Sunt femeia-copac, tin in maini o carte, cateva seminte si in poala gandacii ivorii. Am exact douazeci si patru de ore la dispozitie sa-mi indeplinesc misiunea.
Ma ridic, cu privirea tinta-n punctul zero, calculez distante, timp, religii. Pasesc din ce in ce mai apasat, segmentul se scurteaza-ncet dar sigur. Gandacul mi s-a urcat pe umar si-mi citeste instructiuni din manual. Un fel de recital in contratimp. Simt cum se scurge timpul, vad cu se pierd distantele, semintele se incalzesc si-ncep sa germineze. Timpul, iata-l, alearga inaintea pasilor mei si trebuie sa ma grabesc. Il calc pe pantofi si nu-mi cer scuze, e o cursa murdara, o piedica, doua,-l depasesc. Urechile ciulite la gandacul ivoriu, mana stransa pe comoara vegetala, alerg in fata timpului, inca un salt si inca zece ore. Gandacii se zdruncina dar nu se pierd cu firea, citesc acum pe mai multe voci, semintele incep sa incolteasca, e neliniste si graba, ma lupt cu mitozele lor, incep sa le creasca sani si capete. Gandacii ridica tonul, grabesc ritmul, mananca litere, cuvinte-ntregi, ma gadila cu elitrele dar nu e timp de indoieli. Trei ore si si ajung acolo.
Respiratia mi-e de-acum liniara, pulsul ropot de aplauze si sprintul delicatesa. Privesc in pumn, ma ingrozesc, semintele incep sa explodeze una cate una-n muguri noi. In cateva minute sunt acolo! In cateva minute, acolo!! Ultimul efort suprafemeiesc-copac, ultimele minute ale ultimelor ore dinaintea prohibitiei si mortii unui vis.
Sunt suflet din sufletul lumii, parte din timp si spatiu, misionar fanatic si iata, am ajuns sa pot muri in liniste, precum somonii in amonte primavara. Am ajuns la timp...la timp sa plantez femei-copac la Ecuator, cat inca mai e soare.
Gandacii spun in carte scrie ca din seminte aruncate la Ecuator vor rasari paduri de ochi albastri si lila, gradini de plete negre-n jurul lumii ca un brau, din Brazilia-n Nepal nestavilite rauri de secretii femeiesti, nectaruri, seve, otravuri,leacuri si dorinti, pentru o mai grabnica izbavire a noastra, a tuturor.
Adevarata gradina a Raiului din care nu veti mai pleca. Cu femeile-copac, e treaba voastra cum traiti. Voi respirati-le aerul, mancati-le fructele, faceti-va leagane, legati-va hamace-ntre picioarele lor sau chiar taiati-le mainile si parul pentru foc, imi e totuna.
Intre ambitie si delasare inca sunt eu, gandacii roiali si semintele-asteptande. Chiar din momentul asta, am douazeci si patru de ore sa ajung la Ecuator!

Foamea

Moartea, ca motiv literar, sta cocotata-n patul meu : „Anul mortii lui Ricardo Reis” de Saramango si „Cronica unei morti anuntate” a lui Marquez s-au insotit prin coincidenta pe perna mea de rand. Observatia naste zambet.

Apoi: cand voi gasi un raft pe care sa le asez definitiv, voi separa cele doua carti prin „Foamea” lui Hamsun.
Vom citi: Moartea. Foamea. Moartea.

Dar, evident, la capatul curcubeului treburile-s clare, si-n oala cu galbeni e numai bine si nu rau. Foamea trebuie sa mai astepte.

Toata arta este trista

Acum cateva nopti a plouat cum ploua vara, dezlantuit si viu, sacadat, plin, ud peste poate. Ploua cum ploua vara si nu dovedeam „Cronica unei morti anuntate” la ceasurile cinci din dimineata. Observ retrospectiv ca-mi asociez lecturile cu starea vremii; e astfel clar ca sud-americanii aduc apa din Macondo si nu-i pot desprinde de ropotul propriilor lor diluvii musonice.
Intre momentul mortii lui Santiago Nassar si cel al inchiderii cartii o ora mai tarziu am inteles ca toata arta este trista.


Mariza-Meu Fado de Kamaleao

Fluviul

Mi-e draga Dunarea. Mi-e draga Dunarea de parc-as fi crescut din ea, cu soarele si baltile-i calde la cap si la picioare. Mi-e Dunarea altoi pe suflet si nu stiu de ce.
Intr-un fel, nimic nu justifica afinitatea, dorul asta de mal a crescut nevazut in mine, benign si ascuns, ce-i drept, dar sigur si proportional cu anii in care ceva sau cineva ma proiecta inconstient pe drumurile arse ale Dobrogei, prin smarcurile Deltei sau de-a dreptu-n valuri.
Iubirea de la 15 ani era din Calafat. Imi mirosea a Dunare din toate pozitiile si era neagra de atata soare, curata si sarata ca la 15 ani, cu sotroanele jucate-n port, innotatoare prinsa-n plase de pescari alcoolici; tot o olteanca si un dor, foc de mica, foc si azi probabil, sigur foc o viata. Dunarea arde oameni, nu ii stinge.
Atunci am cunoscut apele.
Si apele s-au revarsat in mine in torente, inundandu-mi ogoarele muntene cu alge si schelete vii de lostrita. Ma voiam casatorit cu o sirena, atata tot; dar apele-mi harazira stele de mare, toate cazatoare, care mai de care imbracata-n scoici, pudrata cu nisip si invelita noptile in puf de cormoran; regina noptii mele dunarene inca nu sosise.
Apoi fu nordul alergand spre mare in galop. Fiica Prutului m-a dus pe catamaran la grecii din Sulina sa-mi cante "Kanenas" si m-a trecut inot Golovita pana la Gura Portitei; stia, cumva, si ea, de mal si graniceri, si de baraje mari care, intr-un sfarsit, oprisera apele noastre in drumul lor spre vesnicie.Si Delta am adunat si atunci.
Mi-e draga apa Dunarii caci a nascut-o pe ea. Dintr-o insula intr-alta, din neam amestecat strain aici, mi-au nascut-o apele. Si mirosea la randul ei a prima dragoste, si ultima, de data asta. Racul din mine facuse insolatie innebunit de perlele ei feciorelnice brun-inchise de fotosinteza subacvatica ce-o plamadea la nesfarsit desavarsita.
Ti-ai mirosit vreodata pielea de la plica bratului drept, vara-n amiaza mare, dupa o jumatate de ora de stat in soare? Spune Spuskind, in Parfumul : acolo e esenta odora a fiecaruia. Am adulmecat-o pe ea pana i-am sublimat mirosul intr-o gramajoara de pulbere fina, criselefantina, pe care o port la gat. Am scris pe sticla ce deveni mormant gramezii mele de fildes si aur decantat :" aici veti gasi ultimul strop de Dunare atunci cand Dunarea va seca"
Ma vor gasi si-si vor spune : "un fluviu cat o viata de om, un fluviu intr-un gram de dragoste pura, asta da iluminare!"
Acum mi-e Dunarea amara, caci mama fierbe raci in lacrimi, orasu'-ti vechi nu ne mai stie si tace ca pestele-n bors sub straturi repetate de vopsea albastra portuara (mortuara), acoperind rugina si veghind sa creasca din albastru-i cerul si uitarea.
Si cum, intr-o parere, nu-i dor sa nu te lase si apa sa nu zboare cand e cald, simt sudul ca-mi va sorti sirena; tot neagra si sarata, aprinsa, adanca, vesnica...