Rebeca

Foto : Andra, cu flori in par si nimic in picioare

[...]Jose Arcadio şi Rebeca s-au dus să locuiască în casa construită de Arcadio. In noua casă, situată în colţul cel mai favorabil al pieţii, la umbra unui migdal care avea privilegiul a trei cuiburi de mărăcinari, cu o uşă largă pentru primirea vizitatorilor şi cu patru ferestre pentru luminat, îşi înjghebară un cămin foarte primitor. Vechile prietene ale Rebecăi, între care şi patru surori Moscote încă nemăritate, îşi reluară şedinţele de brodat, întrerupte cu ani în urmă în veranda cu begonii. Jose Arcadio continua să exploateze pămănturile uzurpate, ale căror titluri de proprietate fură validate de guvernul conservator. In fiecare după-amiază îl vedeai întorcîndu-se calare, cu haita de cîini fioroşi, cu puşca cea cu două ţevi şi cu o droaie de iepuri atarnaţi de montură. Intr-o după-amiază de septembrie, simţind ameninţarea furtunii, se întoarse mai devreme ca de obicei. O salută pe Rebeca ocupata în sufragerie, îşi lega cîinii în curte, atîrnă iepurii în bucătărie pentru a-i săra puţin mai tîrziu şi se duse în cameră să se schimbe. Rebeca avea să declare după aceea că în clipa în care bărbatul ei intrase în odaie, ea se închisese în baie şi nu-şi dăduse seama de nimic. Această versiune era aproape de necrezut, însă nu exista alta mai verosimilă şi nimeni nu-şi putea închipui motivul pentru care Rebeca l-ar fi asasinat pe bărbatul care o făcuse atît de fericita. Poate că acesta a fost singurul mister din Macondo care n-a putut fi niciodată limpezit. De îndată ce Jose Arcadio a închis uşa la dormitor, o lovitură de pistol răsună între zidurile casei. O şuviţă de sînge trecu pe sub uşă, traversa camera, ieşi în stradă, luă drumul cel mai scurt între diferitele trotuare, coborî scări şi urcă parapete, se prelinse de-a lungul străzii Turcilor, ocoli la dreapta, apoi la stînga, se întoarse în unghi drept în faţa casei Buendia, trecu pe sub uşa închisa, traversă salonul pe lîngă pereţi, ca să nu păteze covoarele, îşi urmă calea prin cealaltă sala, descrise o curbă mare pentru a ocoli masa din sufragerie, intra pe veranda cu begonii şi se strecura nevăzută pe sub scaunul Amarantei care-i dădea o lecţie de aritmetica lui Aureliano Jose, intra în hambarul de grîne şi apăru în bucătărie unde Ursula se pregătea să spargă trei duzini de ouă pentru pîine.
- Maică Precistă, strigă Ursula.
Urmări şuviţa de sînge cale întoarsă, traversă hambarul, frecu prin veranda cu begonii unde Aureliano Jose cînta că trei si cu trei fac şase iar şase şi cu trei fac noua, traversa sufrageria Şi saloanele, urcă în linie dreaptă strada, apoi coti spre dreapta, apoi spre stînga pînă în strada Turcilor, uitînd că purta şorţul de bucătărie şi papucii de casa, trecu de piaţă şi intră pe uşa casei unde nu pusese niciodată piciorul, împinse uşa dormitorului şi era gata să se înece de mirosul prafului de puşcă ars, îl găsi pe Jose Arcadio întins cu faţa în jos, peste cizmele pe care le descalţase şi observă de unde pornise şuviţa de sînge care încetase să-i mai curgă din urechea dreaptă. Nu i se găsi nici o rana pe trup şi nu s-a putut descoperi unde era arma. S-a dovedit de asemenea că era imposibil să scape cadavrul de mirosul pătrunzător al prafului de puşcă. Intîi îl spălară de trei ori cu o cîrpă săpunita, apoi îl frecară cu sare şi cu oţet, apoi cu cenuşa şi cu lămîie, iar la urma l-au pus într-un butoi plin cu leşie, unde îl lăsară înmuiat timp de şase ore. Il fricţionară atît de mult încît arabescurile tatuajelor începură să se decoloreze. Cînd în disperarea lor le veni în minte să-l ungă cu ardei, cu chimen şi cu foi de dafin, şi să-l fiarbă o zi întreagă la foc domol, începuse deja să se descompună şi au trebuit să-l îngroape în grabă. Il închiseră ermetic într-un sicriu lung de doi metri şi treizeci şi lat de unu şi zece, căptuşit pe dinăuntru cu plăci de fier şi strins în şuruburi de oţel, dar nici aşa nu opriră mirosul să se răspîndească pe străzile pe unde trecu cortegiul. Părintele Nicanor, din pricina ficatului său bolnav şi umflat ca o tobă, îi dădu binecuvîntarea din pat. Cu toate că în lunile care au urmat i-au întărit mormantul prin mai multe ziduri suprapuse între care au aruncat claie peste grămadă cenuşă îndesată, tăriţe şi var fierbinte, cimitirul continuă să duhnească a praf de puşcă încă mulţi ani de-a rîndul, pînă cînd inginerii companiei de banane puseră să acopere mormîntul cu o carapace de beton. Indată ce fu scos cadavrul, Rebeca închise uşile casei şi se îngropa de vie într-un văl gros de dispreţ, pe care nici o ispită din lumea aceasta nu putu să i-l smulgă. Nu ieşi în stradă decît o singură dată, foarte bătrină, cu pantofi de culoare argintie şi cu o pălărie cu floricele, cam pe vremea în care satul îl văzu trecînd pe Jidovul rătăcitor, care provocase un val de căldură atît de puternică încît păsările zdrobiră gratiile ferestrelor pentru a muri în camere. A fost văzută pentru ultima oară în viaţă atunci cînd cu o împuşcătură de pistol bine ţintită l-a ucis pe un hoţ care încercase să forţeze uşa casei. In afară de Argenida, servitoarea şi confidenta ei, nimeni n-a mai avut de atunci legătură cu ea. Intr-o anumită vreme, se ştia că-i scrie episcopului, pe care-l considera ca văr bun al ei, dar nu s-a spus niciodată că ar fi primit răspuns. Satul o uită.


Gabriel Garcia Marquez - Un veac de singuratate